Nu stiu ce sa cred despre tine acum, nici macar despre mine nu stiu ce sa cred. Nu vreau nici macar sa gasesc un vinovat, intre noi 2 nu a existat niciodata un vinovat, nu a existat o problema, o cearta, poate doar cateva discutii fara consens.
Privesc scrisoarea asta, e pentru tine, am scris-o in primele 10 minute in care am inceput sa observ ca te indepartezi de mine, fie intentionat, fie involuntar. E aici acum, pe un raft, dar nu mai poate sta aici, trebuie sa ajunga la tine, trebuie sa o citesti, trebuie sa iti curga si tie o lacrima. Nu e prima oara, s-au mai unit lacrimile noastre si nu am de gand sa las totul balta, nu vreau, nu pot, ai devenit acea placere pe care imi place sa mi-o satisfac.
Vreau sa vii la mine alergand, sa te apropii tot mai tare, nu te sfii, nu te gandi ca te vei umili venind la mine, de fapt, vei face un lucru genial si iti voi multumi sincer, urmand apoi sa te iau in brate, asa cum am facut de fiecare data. Vreau sa ma faci sa plang de durere, vreau sa ma faci sa sufar, vreau sa ma torturezi prin a-mi spune toate greselile pe care le-am facut, stii ca imi pasa si va fi groaznic, dar chiar eu vreau asta, pentru ca merit si pentru ca sunt unicul asupra caruia trebuie si te poti descarca.
Imi place sa iti imparti fiecare gand cu mine, imi place sa mi te dezvalui, imi place sa imi spui fiecare bucurie si fiecare suferinta a ta, uite, asta am invatat sa fac si eu, de la tine. Stiu ca inca nu pot controla aceasta "impartire" verbala, dar stii ca nu pot ramane indiferent, nu te pot lasa sa fugi asa, nu te pot lasa sa pleci, eu nu sunt ei.
Scrisoarea va ajunge la tine, cuvintele astea le vei citi, cat mai curand sper, dar noi? Noi vom ramane mereu cei mai buni prieteni, te asigur eu de acest lucru.
Iti multumesc
pentru tot,
un simplu prieten adevarat...
