E atât de frig, dar parcă nu îl mai simt, e liniște, e sec, e absurd, dar totuși abstract. Abstract că nu știu, vii, nu vii, mai vii? E plin de abstract în tot fumul ăsta de iluzii călcate în picioare de timp și de persoane, 2 persoane, de tot. Tai ușor petele clare și le îmbib și pe ele cu fum, fumul unui succes sublim, încărcat în pierzanie derizorie.
Nu pot să privesc înapoi, îmi sunt trupul sfârtecat și parcă lipsit de mobilitate, asta pentru că probabil eram obișnuit să ne mișcăm deodată, să spargem aceeași șampanie, să conducem pe aceeași stradă și să nu ne încapă ego-ul nici măcar în câmp deschis, ciudat. Dar acceptabil.
Lăsând asta, sunt o piatră, o rocă dură, însemnată de un trecut pe care acum îl pot considera cu ușurință efemer. Sunt un vulcan și ard prin tine, atâta timp cât văpaia mea nu te distruge. Sunt un nisip purtat de rafale de vânt și apar în odaia poveștii tale, ca să repar tot, să dau sens întregului, iar apoi să plec în abstractul tăcut ce-mi este martor și aliat al sentimentelor neconfirmate.Privirea întunecată, marcată de furia unui prezent prea puțin glorios și lipsa mișcării buzelor cărnoase de care am uitat să am grijă, sunt doar câteva trăsături ale unei persoane pe care obișnuiați, da, obișnuiați, gen, voi toți, să o cunoașteți, dar iată-mă aici, înecat în indiferența unui suflet și deși am promis să nu mai fac asta, înecat în gloria surprinzătoare a narcisismului și orgoliului care mă definesc în zi, în noapte și în tot ce însemn eu.
O prezență singură, misterioasă poate, ”legată de calorifer cu lanțuri”, dar totuși, o prezență absolut sigură pe tot ce vrea, ce simte și ce poate.
Încheiem așa, în tandrețea specifică unui cuțit lansat ușor pe conturul feței...și o dungă de un roșu închis.
