...eu nu mai am cuvinte...

Îmi e atât de dor de tine. Simt că mă despic în mici bucățele, simt că sunt desfigurat într-o altă ființă, în ceva ce nu îmi place...simt cum doare și doare cel mai tare. De ce nu pot să înțeleg? De ce nu pot să renunț la tine? De ce ești mereu în mine, pentru mine, cu mine? De ce te văd atât de frumoasă? De ce trebuie să strălucești tu de fiecare dată când clipesc? De ce trebuie să fii tocmai tu cea care nu îmi dă drumul niciodată? De ce nu-mi dai drumul din brațele tale și mă strângi atât de tare? De ce mă sufoci cu imensitatea iubirii tale și mă lași să par complet incapabil în fața ei? De ce atunci când mă atingi simt că cerul se despică, iar fiecare nor este salteaua pe care ne vom așeza iar? De ce nu înțeleg? De ce nu te înțeleg? De ce faci totul să doară atât de tare, de ce lași trecutul să mă macine? Spune-mi de ce, spune-mi de ce apari în viața mea de fiecare dată și reverși totul, de ce îmi dai toată lumea peste cap și mă lași să cad în abisul ochilor tăi, iar și iar și iar...

Am ascultat Richard Marx până am simțit că mă înțeapă inima, nu vreau să mai vărs nicio lacrimă, nu mai pot, oricum. Nu pot să mai aud vocea ta, ahh, vocea ta care mă face să tresar, pe care aș vrea să o aud în fiecare dimineață timp de câteva sute de ani...De ce lași ochii tăi să mă privească, de ce te abați asupra umilului meu trup și îl provoci să lupte, deși știi că iar o să cedeze acea mică parte din el, inima, care e cea mai importantă...mă golești de fiecare picătură de savoare, mă epuizezi de orice tendință de a mai putea zâmbi și totuși, am ales de fiecare dată să fac asta pentru tine, am ales să cad pentru tine, am ales să plâng pentru tine și am ales să sufăr pentru tine...dar uite, nici nu știi nimic despre asta, am dreptate, nu? Nu ai reușit să vezi mai departe de ceea ce arăt eu, nu ai reușit să vezi ce aș fi vrut eu să vezi....nu ai reușit să îmi asculți inima, așa cum ai fi putut face de fiecare dată când m-ai sărutat, nu a trecut un an și jumătate, nu a trecut o zi, nu a trecut nicio lună, a trecut viața mea, iar TU, tu ai avut șansa să-mi asculți fiecare bătaie a inimii, dar nu ai făcut-o, nu mai vreau, nu mai vreau să ascult, nu mai vreau să iert, vreau să trec și să uit tot. 

Numele meu este Robert, iar așa mă vei cunoaște și tu de acum, așa mă vor știi toți și toate, așa mă va știi mama, așa va face și tata, iar fiecare părticică din mine se va despica în ceva mic, în acel ceva, mic, pe care reușiți cu toții să îl vedeți, Robert, cu hainele, frizura și look-ul sau vorbele. Pe ei, adică restul lumii, îi înțeleg, dar pe tine nu, pe tine nu te înțeleg, pentru că nu pot și nu vreau. Am doar o zi proastă, sufăr și doare cel mai tare să văd cum visul meu piere, dar piere pentru că, de data aceasta, îi dau eu voie...

Tu, din nou.

Tu te-ai întors. Muți iar fiecare părticică din mine, mă despici în bucățele și sunt complet inutil în fața puterii pe care iubirea ta o are. Sunt prea mic pentru a îți face față, sunt prea timid ca să reușesc să îți spun adevărul și vreau să par dur și rău, ca să aflu, când e prea tărziu, că mă apreciezi exact pentru ceea ce sunt.


Tu, tu ascunzi fiecare dramă, fiecare idilă dintre noi doi, faci totul să dispară chiar sub ochii mei și îmi ceri viitorul,  dragostea, clipele, adevărul. Știi să-mi zâmbești iar, așa cum faci de fiecare dată și cum, deasemenea, reușești să îmi sucești mințile de fiecare dată. Dai minciunii iertare și adevărului sens, uiți totul, ștergi ușor și vii iar, vii în mine,  în inima mea, dar tu știi că defapt nu te-am lăsat niciodată să pleci de acolo.


Am mers în continuare atunci când trebuia să plec, plec, mă ascund, dar știu că nu mă vei lăsa în pace, nu poți, nu vrei, nu vreau. Am pășit repede, ne-am luptat, am plâns, a trecut un an, nu ai uitat nimic, ești iar aici, îmi zâmbești cu aceeași putere extraordinară, îmi dai speranță, îmi dai lacrimi, îmi dai crezare, vreau doar să fug, dar știu că nu vreau să fug fără tine.


Ia-mă tu, alege tu, fii tu, iubește-mă, numai tu!

Obsolence.

Just smile, without a reason why,
And fight as hell for simply finding your way,
This rain of tears over my heart,
It is like a broken love and a heart fallen apart.


De ce să primești totul ușor? Noi, nu am știut niciodată să apreciem acest lucru. Ne-a plăcut mereu să complicăm lucrurile, să le distrugem ușor, bucățică cu bucățică și asta doar ca să ne doară mai tare. Am înțeles în subconștientul nostru că binele vine cu greu la noi și trebuie să luptăm pentru el, dar nu ne-am gândit că binele unei iubiri vine ușor și asta este cea mai puternică lovitură, pentru că suntem mult prea precipitați ca să îi putem înțelege simplitatea.


Nu scriu pentru că îmi pasă, nu scriu pentru că îmi place, nu scriu pentru voi, scriu pentru că vreau să mă descarc, sunt sincer aici și e singurul loc unde n-am putut minți niciodată. Am nevoie să scap de fiecare forță negativă din mine, nu mai știu cum sunt, ce sunt, unde sunt și mai ales, de ce sunt...Mi-e dor de simplitatea mea la fel cum îmi e dor să te văd pe tine simplu sau pe tine simplă, să uit că lumea ne-a făcut mai puternici, dar și mai răi, să uit că lupt în fiecare pentru mai bine și să văd că e tot mai rău, să uit că lupt contra durerii și o trăiesc din plin.


Aceeași privire uitată în tăcerea unei inimi de mult apuse, aceeași tastatură șoptind alte urme de cuvinte rele fără vreun înțeles, creionul aruncat pe foaie și fiecare idee în același coș de gunoi. E o strofă al cărui vers nu îl mai înțeleg, un ritm mult prea puternic pentru o inimă atât de lentă...


Dacă pot să evit, aș face-o, să trec, să sper, să merg mai departe și să spun:” Am 1000 de probleme, dar le fac față!”, aș vrea, din păcate nu pot. 

Arta de a iubi.

A vorbi despre iubire nu este un pericol, nici o șansă, nici un adevăr sau o minciună. Și știi de ce cititorule? Pentru că noi, oamenii, nu vom reși să vorbim vreodată despre iubirea adevărată, specia noastră nu e capabilă de acest lucru, vom eleva legile fizicii, vom inventa noi sisteme de combatere a bolilor ereditare, vom reuși să combatem chimia și fizica cuantică, precum și presupusele arte umaniste, dar despre iubire nu vom putea vorbi niciodată, nu vom putea scrie, pentru că nu putem face acest lucru, nu putem vorbi despre iubire pentru că noi vorbim iubire atunci când simțim asta.


A simți pasiunea străbătându-ți întregul trup, mintea și emoțiile, a vorbi cuvinte sincere, a șopti amor sublim, precum și a trăi din iubire reprezintă un sentiment demn de admirație, pe care poate, fiecare din noi reușește să îl țină în frâu o singură dată în întreaga viață. Combatem durerea, luptăm pentru a trece peste cele mai grele obstacole ale vieții, plângem, simțim, doare, doare mai tare, dar reușim să trecem peste. Cu iubirea ce faci?


Sunt sigur, drag cititor, că ai simțit iubirea până în capătul puterilor tale și ai observat că nu îți oferă altceva decât plăcere, pasiune și o tandrețe complet ieșită din banalul fiecărei zile. Simți un trup cald alături de al tău, trăiești într-o ceață adâncă, lipsită de sens, de lumină, dar o adori, adori umbrele care-ți ating tandru trupul, ador buzele care se lipesc de gâtul tău, la fel cum adori fiorul mâinilor sale fierbinți pe spatele tău. Îi simți forța tremurând, reușește să spulbere fiecare părticică din tine, lupți și îi faci față, pentru că poți, pentru că vrei și pentru că nu te poți opri.


Iubirea e arta de care fiecare îndrăgostit este pasionat, iubirea e esența unei vieți sublime, încadrată într-un peisaj macabru, trist, monoton sau cum vrei tu să îl descrii, peisaj pe care îl colorează, îl luminează și îl face așa cum nu am reuși să ni-l imaginăm vreodată.

Spune-mi de ce ma iubesti.

Inchide ochii si sterge acea lacrima de pe chipul tau. Strange-ma de mana, atinge-ma, saruta-ma, simte-ma, fii tu. Priveste in ochii mei si spune-mi adevarul, spune-mi cum ma iubesti, spune-mi cat ma iubesti, lasa buzele tale sa-mi sopteasca iubire si da-i inimii tale destula putere cat sa zbiere sustinand iubirea pe care o porti pentru mine. Ia-ma in brate, strange-ma puternic si adu-mi aminte ce insemn eu pentru tine...

Te iubesc pentru ca stiu ca esti persoana care daca m-ar vedea plangand, s-ar apropia sa-mi stearga lacrima si sa-mi mangaie chipul. Te iubesc pentru ca stiu, m-ai cauta daca as disparea, chiar si pentru cuvinte. Te iubesc pentru ca ma intreb 'Unde e ea?' atunci cand telefonul nu suna. Te iubesc pentru fiecare secunda...stai, romantism.

Te iubesc pentru ca esti cea care ma mangaie si imi sopteste iubirea doar prin cuvinte simple, lasandu-si inima sa se ocupe de restul. Te iubesc zambind, te ador plangand, am paradisul nostru atunci cand suntem impreuna, avem echilibrul nostru, sarut, lacrima, fericire, durere, iar, iubire. Te iubesc pentru ca iti spun asta si pentru ca o simt, la fel cum atingerea ta imi umple inima de caldura, ma faci sa iert, sa trec, sa uit, sa iubesc. Te iubesc pentru ca stiu ca oricat te-ai schimba, te-as putea recunoaste fara o a doua sansa. Te iubesc pentru ca atunci cand strang in brate intreaga lume, imi dau seama ca esti tu aici, in bratele mele. Te iubesc pentru ca ma iubesti, nu uita.
Tu ai scris articolul asta.

Nu lua nimic în seamă, știu că așa vei face oricum...

Aș vrea să fii aici, pentru mine, acum, când am nevoie de tine, de atingerea ta, de îmbrățișarea. Nu, lasă-mă în pace, nici măcar nu mă cunoști, te rog, distruge-mă în continuare, hai, te implor, ia o bucată de fier încins și scrie-ți plăcerea pe trupul meu, haide, dsitruge-mă, e cel mai bun lucru acum.
Uite cum curge fiecare lacrimă, uite cum nu îți pasă, nimănui nu-i pasă, cine mai ia în seamă aceste câteva cuvinte. Nu știam că pot să scriu, nu știam să plâng, îmi e dor de ce eram eu, cu toate defectele mele, eram nimic, dar valoram enorm, acum sunt totul și valorez nimic. Nu știam că trebuie să sufăr ca să pot scrie, nu știam că un talent îl descoperi prin suferință, lasă-mă în pace, nu vreau să aud nimic, nu vreau să aud absolut nimic, nu de la tine, nu acum. Lasă-mă să mă distrug singur, nu am nevoie de tine, m-ai ajutat destul.
Uite ce am ajuns!!! Uite, îți place? Știi de ce? Habar nu ai, pentru că nu ai fost niciodată capabilă să mă înțelegi. Te vreau pe tine, te vreau numai pe tine și asta a fost cea mai mare greșeală a vieții mele, dar nu am de ales, inima mea deja ai luat-o, deși se pare că nici măcar nu mă cunoști. Vroiam să deschid ochii și să văd întreg cerul în timp ce te țineam îm brațe, vroiam să închei fiecare seară veghindu-ți somnul, mie oricum îmi era de ajuns să te privesc. Uite ce am ajuns. Mi-e silă de mine, mi-e scârbă, nu vreau să mai înțeleg nimic, nu vreau să existe sens la nimic din ceea ce spun pentru că oricum eu sunt singurul care înțelege.
Aș fi vrut să fii lângă mine, dar cui îi pasă? Ai deja inima mea, pentru ce să mai lupți? Nu-i nimic, poate cândva, peste alte câteva vieți vei înțelege și tu că nu doar ce crezi tu e apogeul iubirii. Nu ai înțeles niciodată, nu dai vina pe tine, poate eu sunt mult prea departe de tot ce ține de lumea asta.
Îmi scrâșnesc dinții și vreau să îți spun cât de mult mă doare, dar nu pot, pentru că nu vreau, nu vreau să îți mai repet. Mi-au rămas doar pereții aștia deja distruși, mi-au rămas doar imagini acordate cu un sunet mult prea accentuat de chitară, o melodie necunoscută, dar mă face să fiu și mai rău cu mine, deci mă ajută.
Nu-mi pasă că tu, că ea, că oricine altcineva citește blog-ul ăsta, nu îmi pasă ce vede fiecare, eu scriu pentru mine, pentru că oricum nu știe cineva să mă ajute cu adevărat, am suferit prea mult încât a ajuns să îmi placă.
Mi s-au uscat buzele de dorul sărutului tău, am secat cu totul și țip la tine și nici măcar nu mă auzi, nici măcar nu ai tupeul să mă cerți sau să mă înjuri.
Jalnică e prezența mea în decorul ăsta prea frumos, e jalnic chipul meu plângând, ce dacă nu pot să respir fără tine, cui îi pasă? Mă voi obișnui doar cu aerul ăsta banal, dar uită, e deja mult prea târziu ca să mă mai poți întoarce de la ceva ce am făcut deja.

Un ”iartă-mă” ascuns!

Iubesc să te cunosc, dar și să te descopăr;
Iubesc ce vezi, dar să vedem împreună;
Te iubesc așa cum te văd, cum obișnuiești să fii;
Te iubești când ești simplă; sau complicată;
Iubesc atunci când îmi provoci durere sau plăcere;
Iubesc ce faci, eu te iubesc;
Îți iubesc orgoliul și timiditatea;
Iubesc ce spui și tot ce gândești;
Îți iubesc trupul, dar și sufletul;
Te iubesc când ești nervoasă, dar și când ești calmă;
Te iubesc până la cer și dacă trebuie, până în infern;
Iubesc cu sufletul și iubesc asta;
Iubesc iubirea pe care o porți pentru mine;
Te iubesc în totalitatea, dar iubesc ce îmi aparține doar mie;
Te iubesc cu întrebările, dar și cu răspunsurile tale;
Te iubesc când ești chiar în fața mea sau când ești departe;
Iubesc zâmbetele tale, suferințele tale;
Iubesc momentele noastre instante și eternul nostru;
Iubesc pentru că iubești;
Eu te iubesc!


De fiecare dată când te ating am sentimentul că te iubesc. Încă îți simt glasul în mintea mea, încă îți simt trupul alături de al meu, mi-e greu să supraviețuiesc fără tine, nu-mi poți simți inima? Spune-mi, cât de tare bate? Binele și răul sunt lucruri prin care trecem, tu m-ai făcut să mă ridic, să lupt, să merg mai departe, am nevoie de tine lângă mine, așa cum ești tu, în toată imperfecțiunea ta, cu crizele tale, cu zâmbetele tale, în amorul tău nebun și în sărutul buzelor tale.

Culori intense.

Cum ar fi să întâlnești o culoare care să se potrivească perfect cu nuanța ta? Cum ar fi să asociezi culori și persoane într-un tango nebun și un amalgam de pași pierduți în nuanțe subtile de perfecțiune difuză?
 Să simți că iți atingi scopurile, noncoformism, durere și plăcere. 
Nu-mi pasă dacă mă cunoști, ce cunoști, unde sau cum. Sunt aici! Doza mea de nonconformism încadrată într-un singur țel, un singur înțeles, TU. 

Cum ar fi să te impresionez spunându-ți: crezi în mine, te vreau, te pot simți, te văd, dar te vreau mai aproape. Suntem în același joc și jucăm după reguli noi, diferite față de cele cu care m-am obișnuit. 


Dă-mi voie să fiu puțin artistic.


Nu te văd, nu ești aici și totuși îți simt prezența parcurgându-mi trupul, într-un abstract lipsit de cuvinte, o liniște perfectă și doar voci demne să te facă să vibrezi. Ascultă-mă, simte-mă, atinge-mă, te rog, profită de mine, știu că orice ai face, nu poate fi altfel decât excelent. Încadrează totul în peisajul de care sunt dependent,  îți dau voie să fii drogul meu zilnic, exagerez, înnebunesc, dar te vreau, mă vrei și nu vreau să greșesc.


Vorbește-mi la fel cum ai făcut până acum, fii dezinhibată, râzi, plângi, mă poți urî, dar te rog frumos, iubește-mă, așa cum nu ai mai făcut-o vreodată, lasă-ți întreaga iubirea asupra mea, simte, trăiește, vino la mine.


Voi fi aici. Pentru tine, drogul meu perfect! :x

Cum ar fi sa pleci?

Ocean de lacrimi...aduse doar de o simpla posibilitate. Dor nemaivazut si totusi, esti aici. Cuvintele cheie ale acestui dezechilibru: plecare, deaparte, adio, pierdere.


Vine si intrebarea aia pe care imi era frica sa ti-o pun: Cum ar fi sa pleci? Ce ai de gand sa faci? E atat de usor: as vrea sa plec in straintate, as vrea sa fiu acolo sau acolo, parintii nu sunt de acord, poate reusesc. Mi-a placut mereu probabilitatea, si nu posibilitatea, am iubit sansa, nu speranta.


Sa vezi o inima sfasiata e usor, insa, sa simti o inima sfasiata e ca si cum tocmai ai realizat ca nu e locul tau printre pamanteni. Lacrimi de sange pica din ochii tai, calvar al motivelor insemnate, cateva fire de par in pumn, scrasnetul dintilor si o ultima speranta, care de fapt este certitudinea ca ai pierdut.


Trebuie sa fii prea las ca sa poti spulbera visul unei persoane si e complet impertinet sa speri sa nu se indeplineasca. Abstract in gandire, certitudine in viitor si tu ce ai? Alte motive ca sa realizezi ca asa va fii. 


E imbratisarea aia, banala, cu care m-am obisnuit sau poate simplul "servus", dar e ceva care tine cu mine, poate ca sunt lacrimile cu care m-am obisnuit sa lupt si sperantele in care nu mai cred de mult. E sarutul ala pe care acum nu mi-l pot imagina lipsindu-mi, e atingerea aia care ma infierbanta si imi da fiori, e cineva, pentru mine.


Cum sunt cuvintele atunci cand nu le mai intelegi? Si ce rost au zilele, atunci cand stii ca va veni acea zi cand vei spune: "multa bafta!", te vei intoarce, vei zbiera, si vei vrea sa fugi, cat de departe poti. De ce sa mai incerci sa intelegi ceva? Pe mine nu e nevoie, ma cunosti doar...


Imi place sa zambesc si iubesc sa fac asta alaturi de prietenii mei, alaturi de cei pe care ii am alaturi si alaturi de tine. Iarta-ma, gresesc, dar nu pot evita. De ce sa evit franghiile viitorului, cand stiu ca imi e frica de el? De ce sa nu il infrang de acum, sa stiu ca e pentru binele...unuia dintre noi.


Ai spus si tu: "Nu prea mai e timp, ca trece foarte repede..."

Impas.

E ilogic sa crezi ca totul este colorat in aceleasi nuante. Nu mai stiu cum e sa crezi cu adevarat si nu mai stiu cum e sa vreau din nou, nu mai stiu cum obisnuiam sa fiu. Imi placea sa filosofez si asta nu am uitat nici acum.
M-am saturat sa cad in banal, sa simt cum conformismul ma inconjoara, si parca, fara sa mai pot ajunge la mal, ma inec in puterea valurilor sale. Nu imi place sa ma gandesc la viitor, imi e frica de el, este inspaimantator, poate aduce surprize placute si surprize mai putin placute. Nu iarta pe nimeni. 


Stiu sa cred in mine. Cum e sa crezi in iubire? "Ma iubesti, deci sunt, te iubesc, deci suntem." E placut sa fie totul neplanificat, incadrat intr-o dezordine clasica, care iti provoaca doar placere, in schimb, planurile duc spre succes. 


Mi-e dor de ardoarea buzelor tale, de freamatul trupului tau, inundandu-ma. De ce esti o esenta atat de tare pentru mine? De ce esti atat de buna cu mine? Nu caut sa iti spun raspunsuri, caut sa iti arat raspunsuri. Iubirea este arta pe care nu o pot realiza fara tine, am nevoie de tine sa pot crea, tu, ma ajuti pe mine sa retraiesc, pentru ca am invatat impreuna sa recviem pentru un vis, visul nostru frumos. Nu vreau sa pretuiesc sau mai bine spus, sa incadrez viitorul nostru, pentru ca maine poate pleci, gresesc, uiti, nu iert...


Imi place sa privesc sclipirea ochilor tai. Vreau sa fii o gura de aer pentru mine, vreau sa respiram acelasi aer si sa ne cufundam in placerea proprilor emotii. Imi arde trupul, iar trupul tau frige practic. Iti simt unghiile escaladandu-mi spatele, iar palmele mele iti sustin intregul corp. Peretele e o briza, racoarea lui te face sa vibrezi, ochii imi sunt rosii, iar inima imi bate frenetic. Nu incadra nimic in abstract, nu cataloga aceasta relatie, pentru ca nu poti, nonconformismul e descris prin ea.


Astept sa vii, sa ma sprijini, esti acea persoana care ma motiveaza, care imi gaseste intelesul si nu inteleg de ce, dar ma obligi, fara sa imi spui, sa lupt si lupt ca un nebun pentru ca viitorul sa fie bun, pentru ca el e rezerva de care vom depinde mai tarziu.


Nu mi-ai spus ca m-ai iertat. Te iubesc.

Driver !

Ahh, deci...nu am cuvinte. In sfarsit, ADMIS !

Printed veins in blood colors !

E ciudat sa vezi lucrurile, sa le intelegi, e ciudat sa vezi ca vrei sa le intelegi ca sa iti dai seama ca era mult mai bine sa nu stii nimic, sa nu vezi nimic.
Totusi, aleg sa stiu, sa inteleg, sa vreau si mai mult. Nu imi place ! Schimbam tema...abstract in idei.


Pierdut in ganduri, 
Uitat pe randuri,
Pot sa ma intorc,
Si iar sa revin, 
Pentru ca intreaga viata e oricum un simplu declin.


Am toate motivele sa ma zbat, sa lupt, sa innebunesc zambind, sa te innebunesc plangand.


Abis de lacrimi si oceane de zambete, impacate in impreunare de trupuri lascive, uitate in decorul trecut al unei  nopti de amor, mult prea frumoasa, ca sa devina vreodata invechita. 


Nebunie de culori, uitate toate sub cristalinul tau, tandretea atingerii scapate de sub control, reusita, esecul atingerii, nicio sansa de mers mai departe, nicio speranta de reusita, si totusi, nimic, pana la un moment dat.


Cum sa intelegi focul? De ce atata culoare pentru flacari? De ce atata pasiune in fiecare curbura de caldura pe care o degaja? De ce niste colturi atat de ascutite pentru fiecare lacrima rosie? De ce? De ce atat de puternic si cu un colorit viu si de ce atat de monoton, banal, noncolor si mort, terminat?

Culoarea, vapaia atingerii mele, puterea pasiunii, strangerea, atat de puternica, iubirea, focul, dragostea pe care ma obligi sa o controlez si nu vreau, flacara pe care o cobori la nivelul intelesului, caldura pe care o reduci tacerii calmului si contrastul, contrastul dintre noi doi, culoarea mea, ardoarea, nebunie, dulceata, zambetele si tacerea, calmul, rationalul, neemancipatul, neplacerea trairii din atingerea aceea, plina de calm, crima sublima a unei iubiri controlate, foc stins prin incendiu de ratiune, pasiune rupta de real, dar adusa inapoi, in linistea unui orgasm sublim pentru ratiunea umana, un tipat scurt, plin de durere, o lacrima curgand in permanenta, nici dram de mila, niciun simt, prea multa tristete aduce descurajare, prea multa durere aduce neiertare, lupta, striga tare, pot !

Ce inseamna banii?

Stiu ca multi ma vor critica pentru articolul acesta, dar mie banii mi se par o problema, extrem de mare !

Noblesse !

Am inceput programul la hotel. E 13:45, eh,e ok.