Luptă !

"O să fie bine, Robert!", "se vor rezolva toate!", "cu puțin noroc, o să reușești!", "timpul le rezolvă pe toate".

Da...aud aceste cuvinte foarte des și sincer, este strict vina mea că sunt foarte decis să NU cred în ele. Nu va fi bine dacă nu fac ceva în acest sens. Nu e vina mea că Donald Trump a spus că "norocul ți-l faci cu mâna ta", iar eu cred în asta. Și mai mult de atât, nu avem voie, noi, oamenii, să decidem cine și ce face cu timpul său sau ce face timpul pentru fiecare dintre noi.
Sunt un vulcan, din păcate, am erupt și mi-am trăit clipele de glorie. ( Mintea mea: stai puțin, ok, ți-ai trăit clipele de glorie pentru cei 21 de ani pe care îi ai ACUM, dar, stai să vezi ce urmează!!!) și exact așa e. Am erupt și poate nu am la fel de multă forță ca înainte, poate că nu mai sunt la fel de simpatic sau de frumos ca înainte, dar sunt tot eu și din 10 cunoștințe, 9 mă vor descrie drept ambițios. Și știi de ce? Pentru că așa e! Pentru că nu am de gând să stau în pat un an și chiar dacă va trebui să mă târ, o voi face. Nu am de gând să nu fac flotări și tracțiuni cu ambele mele brațe, da, e greșeala mea că nu am știut cum e să cazi, dar va fi meritul meu dacă mă voi ridica atât de sus pe cât îmi doresc.
Dacă pot sfătui ceva, pe cineva, pe oricine, i-aș spune să fie mulțumit. Fii mulțumit cu ce ai până la un moment dat, asta nu înseamnă că nu trebuie să ceri mai mult, înseamnă că trebuie să apreciezi ce ai până acum. Apreciază că poți scrie, că poți merge, că te poți spăla, că poți ține o carte în mână, apreciază că vezi, că gândești, că uneori reușești și alte milioane de exemple. De ce să fii mulțumit? Pentru că, la naiba, poate fi mai rău.
Și acum o să vă spun și vouă ce îmi spun și mie, cu aceleași cuvinte:"luptă mă, ridică-te, mai fă încă 5 repetări, citește, du-te" și multe altele și, din păcate, nu vă pot transmite tonul cu care mi-o spun, dar e mult mai urât decât pare deja.
Așadar, orice vulcan poate erupe, că se refac sau nu, nu mă interesează, că se despică în 3, nu mă interesează, dar totuși, cred că ați auzit și voi de vulcani care erup de mai multe ori.


" Nothing truly great ever came from a comfort zone". - din dream chart-ul meu, fotografia 14.

Viața, altfel.

Nu am mai scris de mult, m-am înecat în cotidianul propriei mele vieți, asta până când lucrurile au luat turnura vieții mele. Nu am să descriu ce s-a întâmplat, dar am să descriu ceea ce simt.
Nimeni, dar nimeni nu poate simți ce simt eu, amalgam de sentimente, un abis de alb în care cad cu mare viteză și aștept să mă opresc la un moment dat, chiar dacă voi suferi mai tare. Am descoperit oameni fascinanți în viața mea, oameni care au avut tăria să îmi dea vești teribile, oameni care m-au sprijinit și nu în ultimul rând, dar poate și cel mai important, am descoperit prieteni, prieteni pe care în aceste zile am învățat să îi apreciez nespus. Din păcate, există un "dar", acel dar urmat de faptul că suferința mea, care nu mai are limită. În esență, am devenit un obiect ajutorat, tot ceea ce nu am sperat vreodată. Independența și pofta mea de viață au scăzut într-un număr nelimitat de niveluri, iar eu nu mai reușesc să mă prind de niciunul.
Te-ai întrebat vreodată cum e să vezi curcubeul gri? Eu am văzut asta.
Te-ai întrebat vreodată cum e să te trezești zilnic la 5 dimineața și să realizezi cât de mult a mai rămas din ziua respectivă? Eu nu pot altfel.
Te-ai întrebat vreodată cum e să îți dorești să te miști și să nu poți face nimic în privința asta? Eu simt asta.
Te-ai întrebat vreodată cum e să simți nimic, dar totuși să mai respiri? Eu trăiesc asta.
Fiecare om își are rostul lui în viață și doar cu puterea Lui Dumnezeu mai pot să respect asta. Greutatea de pe umerii unei persoane poate fi mare, greu de cărat sau greu practicabilă, dar discutăm despre o greutate fizică, care până la urmă nu înseamnă nimic, dar gândește-te cum ar fi să simți același lucru, dar psihic, fără menajamente, fără altă trăire care să aducă a fericire, doar tu, "umeri" și durere. 
Așadar, oricine ai fi, învața ceva din articolul acesta, învață să îți prețuiești viața că nu știi când se poate termina, învață să lupți cât de mult poți, nu aștepta să fii obligat să lupți, învață să îi apreciezi pe cei apropiați, îi poți pierde oricând sau pot deveni mâinile și picioarele tale. 

Am scris tot eu, diferit, nu așa cum mi-am obișnuit lectorii. E un articol altfel, un articol care va fi, probabil, urmat de multe articole asemănătoare, căci așa e viața, "cu bune și rele".

P.S. Învață ceva de aici.

Să mă cunoști mai bine.

   Apari tu în viața mea, să schimbi tot, să înnebunești universul gândurilor mele și ca și cum aș fi căzut în eclipsa sufletului meu, văd negru, pustiu, dar apari tu, și...iar, schimbi tot.
   E înțelept să mă cunoști așa, ca un simplu om, dar să vezi în mine esența unui miracol, miracol ce suntem fiecare dintre noi, dar prea puțini realizăm asta. Las abstractul la o parte, căci trebuie să-ți menționez amorul.
   Mă simt plin de tine. Vii, zâmbești, scrii, uiți, ierți, râzi, dormi, te trezești, normal, de-a dreptul banal pentru orice tip de persoană, dar când faci tu asta, e altfel, și știi de ce? Pentru că eu vreau să văd lucrurile așa.
   Îmi lipsești când plouă, și când e soare...îmi lipsești dimineața, la prânz și de multe ori și seara. Îmi lipsești când ești harnică sau când dormi, îmi lipsești când vii sau când pleci, dar cred că ce e cel mai important de spus, este să îți spun că îmi lipsești doar atunci când respir.
   Sunt mândru de frumusețea șoaptelor noastre și de surăsul cald al sentimentelor ce zac în noi, sentimente care ard, care se încing la fel de puternic cum buzele tale-mi sărut trupul într-un freamăt constant. Sunt mândru de precizia sărutului tău car enu ezită să mă surprindă prin finețea și noblețea sa.
   Nu e important să citești doar anumite cuvinte, nu trebuie să ți se urce la cap sau să mutăm munții din loc. Am vrut să îți spun aceste cuvinte doar pentru că meriți, iar în esența cuvintelor mele vei găsi esențialul dragostei, dar și al iubirii mele, căci e o diferență mare între aceste două. Sărut dulce!

Nu mă poate opri.

Ascult liniștea apăsătoare și e fum peste tot. E un fum dens care mă orbește, îl pot tăia cu privirea, însă nu văd de unde vine și totuși, parcă îl inspir să se întețească. Între oglinzi mă feresc de noul eu, cel rău, cel fără sentimente, cel de care nu vreau să mă despart, și nici nu vreau. 
E atât de frig, dar parcă nu îl mai simt, e liniște, e sec, e absurd, dar totuși abstract. Abstract că nu știu, vii, nu vii, mai vii? E plin de abstract în tot fumul ăsta de iluzii călcate în picioare de timp și de persoane, 2 persoane, de tot. Tai ușor petele clare și le îmbib și pe ele cu fum, fumul unui succes sublim, încărcat în pierzanie derizorie. 
Nu pot să privesc înapoi, îmi sunt trupul sfârtecat și parcă lipsit de mobilitate, asta pentru că probabil eram obișnuit să ne mișcăm deodată, să spargem aceeași șampanie, să conducem pe aceeași stradă și să nu ne încapă ego-ul nici măcar în câmp deschis, ciudat. Dar acceptabil.
Lăsând asta, sunt o piatră, o rocă dură, însemnată de un trecut pe care acum îl pot considera cu ușurință efemer. Sunt un vulcan și ard prin tine, atâta timp cât văpaia mea nu te distruge. Sunt un nisip purtat de rafale de vânt și apar în odaia poveștii tale, ca să repar tot, să dau sens întregului, iar apoi să plec în abstractul tăcut ce-mi este martor și aliat al sentimentelor neconfirmate.
Privirea întunecată, marcată de furia unui prezent prea puțin glorios și lipsa mișcării buzelor cărnoase de care am uitat să am grijă, sunt doar câteva trăsături ale unei persoane pe care obișnuiați, da, obișnuiați, gen, voi toți, să o cunoașteți, dar iată-mă aici, înecat în indiferența unui suflet și deși am promis să nu mai fac asta, înecat în gloria surprinzătoare a narcisismului și orgoliului care mă definesc în zi, în noapte și în tot ce însemn eu.
O prezență singură, misterioasă poate, ”legată de calorifer cu lanțuri”, dar totuși, o prezență absolut sigură pe tot ce vrea, ce simte și ce poate.
Încheiem așa, în tandrețea specifică unui cuțit lansat ușor pe conturul feței...și o dungă de un roșu închis.

Mai am câte ceva de spus.

Trebuie să îți spun că ai apărut în viața mea ca o furtună și ai tranformat toată singurătatea într-o liniște a iubirii absolut extrem de greu de înțeles, dar fără de care nu am sens. Nu uit să menționez faptul că totul s-a petrecut într-o cunoștință perfectă de cauză și într-un amalgam de cuvinte greu de suportat dacă ar fi fost oricare alți 2, în afară de noi. Apari tu și e soare în fiecare dimineață, ca apoi să realizez că dacă pleci este o noapte mult prea tristă, chiar dacă ora este 12 și afară e complet senin.

Îmi place să te simt lângă mine, să apari de nicăieri, să apari doar pentru că vrei să mă vezi și vrei să fii văzută, sărutată, luată în brațe, așa....la *standardele mele înalte*. Nu pot să omit să menționez prezența ta oriunde, ești aici, ești acolo, ești cu, ești lângă, ești pe telefon, ești pe laptop, de multe ori în dreapta mea, ești în mintea mea, dar oare...ți-ai mai făcut cumva un loc pe undeva și eu nu știu?

Hai să fiu mai explicit. 
Îți apropii buzele de ale mele și tot ce pot spune este: ”Vine!” și o fac la persoana a-III-a doar pentru că am impresia că odată cu tine, mai vine o rafală de săruturi căreia nu-i pot face față. Îți simt trupul lângă al meu și arzi, arzi mereu și mica noastră flacără a devenit un minunat incendiu, în toată perfecțiunea acestei hiperbole, chiar pleonasm. 
Cu tine...cum e cu tine? Cu tine vinul este mai dulce, mâncarea este mai bună, fiecare vers din fiecare piesă preferată e mult mai plăcut, mai ușor de înțeles. Cu tine e abstract din orice punct de vedere și mă lași să apar oriunde, oricum, îmi dai libertata, să fug, să plec, să vin, dar tu știi că ești tu și numai tu. Nu ai cum să simți altfel, e supraomenesc tot ce se petrece. Trăim din noi și ne hrănim reciproc cu sentimente nerostite în fum de țigară și în spuma din jacuzzi. 
Nu ne putem lipsi de celălalt, existăm prin existența celuilalt și te fac să mă faci să mă adori doar pentru că eu te ador exact la fel de mult. Trebuie să te simt aici, acum, în soare, în ploaie, în orice ar fi, ai încredere în mine, și fii, pentru mine. 
Dacă toți ceilalți cresc împreună prin zile, luni, ani, noi o facem invers, suntem împreună de o săptămână și 2 ani, 2 ani din viitorul care prevede mult mai mult. Mă sfătuiești, asculți, ajuți și știi că tot e reciproc, atunci, acum și mereu, pentru că așa trebuie să fie.

Cam asta aveam de spus și...deși aleg să o fac în scris și nu e cinstit, prefer să fii complet uluită când vei citi asta: E prea târziu să mai ieși, e prea târziu să mai renunț, m-am îndrăgostit iremediabil de tine.

Punct. Și de la capăt.

Wine & love & feelings & missing.

Nu pot opri această dorință arzătoare care îmi încearcă imaginația. Perfecțiunea trupului tău mi s-a impregnat în memorie, setea asta nebună de tine pare că nu va dispărea curând. Aș putea să ascult liniștea aceasta inepuizabilă la nesfârșit și să trăiesc prin tine sau pentru tine. Să mă cufund în aroma parfumului tău și să respir din tine, să mă sufoc cu tine.
Vom tremura împreună în fiecare noapte, în lumina difuză a stelelor și ne vom prelinge sufletele pe capota încinsă a mașinii.
Îți caut privirea în fiecare secundă care se prelinge pe lângă mine, în uitare și în singurătate. Nici măcar nu te pot atinge. Mă arzi, mă stingi. Mă sufli, mă întorc. Tot la tine, mereu la tine. Iubesc la tine tot ceea ce eu nu pot fi.
Nu o să te mai las să îmi simți lipsa. ” Nu o să te mai las singur”. O să te iau cu mine să ne scufundăm în abis. Vom aluneca cu o viteză uimitoare și nu îți voi da drumul la mână, dar îmi e teamă că vom ateriza într-un final și tot nu voi reuși să îți spun cât de mult te pot iubi. Merg adânc în sufletul tău și mă pierd prin tine. Mă agăț de o arteră astfel știu că am ajuns în locul de care aparțin. Inima ta pompează atât de puternic și îmi vibrează trupul cu fiecare mișcare. M-am prins atât de bine încât nu voi mai cădea vreodată. Nu te mai las, vreau să trăiesc sărutul primit la fiecare răsărit alături de tine.
Iubesc să te iubesc, iubesc să îmi fie dor și să gust din aroma buzelor tale care se îmbină perfect cu ale mele. Secundele sunt supraelastice, dorul ăsta de nehrănit mă mână spre tine, iubito. Te chem, te trag spre mine. Nu mă respinge. Am nevoie de tine.
Și-am fost lumină în întuneric, am fost progresul tău în decadență, am fost spirtul tău pe rană deschisă, am aburit geamurile mașinii în nopțile în care am stat de veghe. M-am aflat în vârtejul poveștii tale care probabil nu mi-a fost destinată, dar nu m-am putut abține. Cu tine am uitat de durere și am tremurat de dorință și nevoie.
M-am cufundat în plăcere cu fiecare atingere de-a ta. Te-am admirat și te admir. Te-am urmărit cu încredere și am simțit siguranță. Atâta siguranță încât aș putea să te urmez oriunde, oricând. Să fug cu tine, să respir prin tine, să ne pierdem în viteză și să nu ne mai oprim niciodată.

Lovable desire of a lady who simply loves. ( pure imagination ).

Let”s roll!

Scenario: A girl and a boy. Awesome love story until one point. Many quotes, quotations, love songs, everything rather to be impossible for everyone else. They stop, with no reason, they simply stop from being.

The boy: 

I told you last week how much I’ve missed you, how much I think about you every day, every damn second. When I held her in my arms I know she is protected, I could protect her like nobody else. No one could ever achieve that. And I don’t know if there will be another one to make her feel that way. And I believe this. In the book I wrote for her, there’s all my heart, all my love, every single feeling I have for her, it’s all in those lines. (I hope she read them all, because it meant a lot to me.)

And there she were, holding her again like nothing ever happened, like all the pain was gone. And believe me please, that moment will live on FOREVER. Because it was the second time I really felt ALIVE.

The girl:

You held me strong and whisper:

-          Are you sure?

            My heart went crazy. I could feel it ripping off my skin, tearing me apart. My hands were shaking.

-          Yes, I need it!

And when you kissed me I felt like the world stopped. The earth stood still when I touched your lips once again, after that much time. For me, it was perfect! You left me with another memory that will never leave my heart and mind. I was finally happy, knowing that there’s hope. If not for our love relationship, but at least for our long-lasting friendship. And I believed you when you promised me you would never let that much time and not seeing each other. I believed! Once again, I believe every single word you told me.

The boy:

My love, my outstanding love, trust me, I”m changed, I am completely new, I need you, I want you and their will only be you for me, because we were ment to be together, as the whole universe came to plain reality of what our love can realy give. The bad boy is far away gone, I can not cheat on you, I can not lie to you, I simply need you, my endless hapiness.

The girl stood still for a few moments: 

Darling, I need you, I need you more than ever. Even if those days were completely black for us, I am here to help you, to help us, to get us were we belong, to our endless love story. We are both a huge succes as individuals, but think at what we can do together, my angel. I miss your lips, your perfume on my clothes and scarves, I need to see you in every morning. Even if I am completely stupid when I am angry, I need you to know that, mostly, I do not realize what I am saying, excuse me, precious.

The boy, with tears on his eyes:

My love, you know I love you most, you are my one and only. I knew I love you most when I first see your tears crashing on earth, I thought I am a complete idiot, just for giving you reasons to have them, but love, I knew it, you were the first and you will be the last for me, and here I am talking about love, cause you are my unique love, my one and only.

The girl:

I need a man. A real man. A gentleman. A man who can be my best friend and my lover. I need an honest man. “Honesty, Loyalty and Love” – that’s what I want. All I ask you. I don’t like being lied. You know it very well. Was that right? It felt good knowing that I love you and I cry for you every night before I go to sleep? Did it felt good knowing that I wear your perfume every day, that I listen to your voice recorded on my phone whenever I miss you?

The boy:

You know I am here for you, I always were. You know I want to help you, but ask me for, you know I need to be with you, only ask me when you want me. I need you to understand me, I am powerful, but without you, I am nothing, don”t cry my precious, don”t ever try to cry again, we must live in our love story and there we are perfect, only when we love equal eachother.I don’t lie, so I will repet you this: I love you. I always have, I always will. I will never stop. Because this, what I feel, it’s true love. Unconditional love. You can be sure that you will never lose my love. The day I’m gonna stop loving you will never come. Believe that with all your heart. Because it’s the only thing you can be absolutely sure about. My love.

The girl:

I never thought I could say this, but… I love you like crazy, still, I can be with you. At least for now. That’s the person I felt in love with. I felt in love with a butterfly, not with a caterpillar. I tried to make you better, to make you the perfect version of a real man. Please, return to being a butterfly, but don’t fly away that high, because the thunders of your ego will hurt you in a way that I will never have the power to cure.

I made a promise, some time ago. I don’t know if you remember. But be sure that when I will fulfill it, I will have you always. Just for me. Always and forever. 

And this is my happy ending story.

Când vrei ceva cu adevărat.

Când vrei ceva cu adevărat arăți asta.
Când vrei ceva cu adevărat spui asta.
Când vrei ceva cu adevărat simți asta și faci ceva în acest sens.
Când vrei ceva cu adevărat îți impui să rezolvi lucrurile.
Când vrei ceva cu adevărat respiri adânc, gândești și alegi.
Când vrei ceva cu adevărat joci chiar și ultima carte, poate merită riscul.
Când vrei ceva cu adevărat trăiești asta.
Când vrei ceva cu adevărat lupți pentru a obține sau pentru a recăpăta.
Când vrei ceva cu adevărat nu taci.
Când vrei ceva cu adevărat nu lași totul pe seama celuilalt.
Când vrei ceva cu adevărat nu te duci.
Când vrei ceva cu adevărat nu renunți!!!
Când vrei ceva cu adevărat ierți, accepți, speri, iei, dai, dar faci să fie bine.
Când vrei ceva cu adevărat...trebuie să fii capabil să vrei ceva cu adevărat și mai ales, să știi că ce vrei poate fi al tău și că îți dorești acel ceva, cu adevărat, căci altfel, e inutil.

Gol de tine.

Fiori pașnici îmi străbat venele cu o viteză nemaisimțită, nebănuită până acum, ard tot, imagini, note muzicale, voci groase, țipete, reproșuri, palme, tăcere. 
Vine iar, îmi pot auzi inima, bate nebun în toate direcțiile, parcă mai în stânga acum, parcă deloc ritmat, sigur puternic. Foi cu miros de tine, scrisul tău, apar iar mici desene pe caiet, pe foi, texte, aici, acum, sunt aici.
O liniște tulburătoare, tac în mine, înghit, înghit în sec și mi-e poftă de o înghețată. Ceață? NU, nu e ceață, nu mai văd eu, nu mai am ochii deschiși, îmi sunt pupilele dilatate și mă pierd în parfumul meu Chanel, prezent oriunde. Telefonul e aruncat, tot mai departe de mine, devine tot mai inutil, hârtii aruncate peste tot, pumni strânși și plini de păr rupt, gura larg deschisă, gata să țipe, dar mi-a pierit glasul puterii și mă înec în al tăcerii chin, e aici, cu mine și mă bântuie blestematul.
Port încontinuu pijamale, oare e zi,  e noapte? Nu mai contează, ce dacă afară e soare? Pe strada mea nu e! Ce dacă sunt aici, de ce nu sunt acolo, de ce nu sunt unde voiam să fiu de fapt? Flori, îmi plac florile, le văd, zâmbesc soarelui și mă pierd în mireasma lor, inedită parcă, ajung abia acum să o simt, după aproape un an.
Simt oboseala pe trupul meu, am îmbătrânit de mine, am tăcut în fața mea, am luptat cu mine, cu eu, cu acel eu pe care-l iubeam. Am greșit, mi-am mutat viața de mine.
Nu am ascultat niciodată, absolut nicio singură blestemată de viață, dar a meritat, totul a fost cert, inopinant uneori, calm, dar cu nebunia lui, abstract deloc, însă așa a fost tot. Mă plec în fața amintirilor și ridic fruntea spre viitor și spre tot ce îmi poate oferi el mai mult, ce e cel mai bun, pentru că asta sunt eu de fapt și asta merit, de fapt.
Am fost înzestrat cu zodia asta, leu, și sunt întruchiparea sa perfectă. Da, sunt orgolios, cât se poate de mult, sunt u

n nenorocit dacă îmi strici apele, sunt un nemernic cu tine doar dacă ai greșit cu ceva în fața mea sau doar dacă nu te plac, sunt așa cum vreau eu să fiu și trebuie să fie așa cum vreau eu să fie.
Cu toate astea, am și menajat, am menajat o singură dată și mă întreb și acum dacă am făcut bine sau nu, nu știu, nu am un răspuns.
Îmi simt pielea umedă, am transpirat de oboseala mea, văd picuri care cad greu pe podea și simt cum ele distrug totul sub mine, tot ce am clădit cu propria inimă. Sunt obosit, firele de păr mi-s plecate, ude și ele, dar totuși, mai am putere. În vârful nasului am o picătură de sudoare, se revarsă și ea pe pământ, sunt demn să dețin propriul meu ocean de lacrimi, în propriul meu metru pătrat, în care deja pot înota fără probleme.
Simt furie și starea de nevroză mă face să tremur nebunește, țin foile în mână și tremură și ele, nu e liniștem e haos, nu îmi e foame, vreau doar apă, ca să îmi hrănesc sufletul, să mai fie ceva pur în mine.
Din păcate, m-am întors la vechea mea pasiune, pereții, monturi distruse, strâng dinții și merg mai departe, adun ceva, dar nu știu ce e, forță, ură, nebunie, agonie, habar nu am.
Totuși, în liniștea mea, mă opresc din tot, respir adânc, gândesc...și știu, cândva nu va mai fi așa, nu va fi nici bine, e obligatoriu să fie perfect, chiar dacă până atunci îmi fac sufletul ofrandă oricui nu merită.

De ce? și adio.

De ce? Am urât întrebarea asta mereu, dar iată că mi-o aplic din ce în ce mai frecvent, cu sau fără voia mea, voit sau nu. Am acumulat atât de multă oboseală, încât cred că și degetele îmi cer puțină odihnă, mă dor.
Ziceam de cretinul ăla de ”de ce?”
De ce mă dor ochii? De ce de 3 zile mănânc doar apă...sau pâine..? De ce organismul meu le respinge și pe astea?
De ce am ales Extraveral în loc de orice altceva..?
De ce am ochii roșii acum? De ce e ceață? De ce e liniște..?
De ce sunt mâinile atât de murdare...? De ce pumni, de ce nervi?
De ce nu se aude melodia aia...aia care îmi place mie...oricare?
De ce nu aud motorul ăla de 1.9?...doar e diesel.
De ce țipă ceva și nu e nimic aici?
De ce mă doare pieptul ăsta mult prea mare sau de ce mă doare spatele mult prea lat?
De ce e rău cu rău?
De ce e mai rău fără rău...?
De ce nu văd, de ce nu te văd?
De ce?
Nu îmi va răspunde nimeni, am tăcut, am îndurat, plecat capul și am murit. 

Adio Hypnotic Senses. Ai fost și vei rămâne cel puțin genial pentru mine, autorul și creatorul tău.
Avem peste 300 de articole împreună, zeci de păreri, am făcut băieți să râdă, am distrus suflete, am văzut fete la web plângând când ne citeau, am zis aici că am înșelat, am demonstrat că ne place dragostea și am vărsat aici cele mai multe lacrimi.

Hypnotic Senses, te iubesc și îți mulțumesc că ai găzduit tot ce a putut da inima mea.

Tac.

Aleg să tac, dar scriu în tăcerea mea. Îmi scriu fiecare lacrimă cursă pe un obraz deja sătul de aceeași umezeală a fiecărei zile. Îmi scriu dorul și tac în fața durerii, căci ea nu e fizică, e sufletească, e oarbă și nu știu niciodată de unde mă lovește. 
Îmi scriu tăcerea într-un sublim apus al ochilor mei, o liniște abuzivă îmi spintecă trupul și mă vreau gol, răpus de ea, răpus de răutate, mă vreau gol în fața eșecului ce-mi e sortit să se întâmple, dar rezist, am să aștept, și iar să aștept, urmând să mai aștept puțin ca să fie bine, apoi perfect.
Îmi dau lumea peste cap într-o secundă, răstorn vieți, destine, sufăr, suferi, suferim, uităm, iertăm, mă asculți, taci, mă ierți, mă iei, mă lași, fugi, vii, tu, eu noi.
Nu înțelegi că nu înțeleg al glasului tău interes, nu-ți înțeleg bunătatea nefastă în al buzelor minor strâmbăt, dezgustat de răutatea fiecărei zile, parcă prea intense. Dar mă descarc aici, într-o speranță de bine și una de perfect, mă descarc într-un zâmbet apus de mult de dorul tău și lipsa ta, de lipsa ta gigantică care pare să nu mai ia final.
Lipsești de lângă mine, lipsești din viața mea, așa cum m-am obișnuit eu să fii, cum ne-am obișnuit să fim, lipsești și eu caut un răspuns, în fuga mea disperată după un singur răspuns. Fug în noapte, fug în zi, scriu, citesc, muncesc, mă gândesc iar, agonie, cad, străbătut, toți spun că e prea mult, prea greu, dar tac, îndur, roiesc, greșesc, numai eu pot să repar. 
Fiecare își are propriile interes și doare că acel sens unic nu e, îl caut disperat, vreau să îl văd, să îl simt cum trece prin mine și mă sfâșie. Vreau să mă strângi în brațe, să mă bați, să mă cerți, să mă ridici, dar trebuie să realizez că nu va fi așa, că trebuie să fac totul singur și abia dacă cer, voi fi ajutat. 
Abis de lovituri, fără noimă, fără sens, stânga, dreapta, spate, ah, doare, și vin, ură, mânie, dor , etern, hai, revino-ți.
Urlu la tine, nici nu mă auzi, nici nu mă vezi, mă simți, mă vrei, nu mă ai, să vin, să nu vin? Exist, exiști? Mai vrei? Mai vino! Hai, fă totul cu mine așa cum te-am învățat, luptă, rupe, trage cu dinții, ”lovește cu ciocanul, nu ai ce să crezi”, zbiară, zbiară, mai tare, dar cu gura închisă. Lasă-ți inima să lupte disperată pentru mine, dar oare, vrea asta?
Hai, dă-mi un semn, fă ceva, luptă, trezește-te, trezește-mă, adu-mi aminte de ce suntem aici, de ce noi, de ce tu, de ce eu? Iar noi, mereu noi. 

Cum nici nu-ti poti imagina mai bine.

     M-am trezit in dimineata aceasta cu o senzatie placuta ce imi curenta, parca, trupul. Imaginea ta, am reusit sa o fixez pentru o clipa, iar cu cat ma gandeam mai profund, cu atat se contura mai bine.Memoria mirosului tau mi se prelingea in tot trupul si se afla intr-o rezonanta perfecta cu sufletul. Nu a trecut mult timp de cand ti-am sarutat coltul gurii in lumina pala degajata de astrele ceresti, iar stropii grei de ploaie curgeau peste noi, ca niste lacrimi. Lacrimi de tristete, dorindu-si ca sarutul tau sa dureze mai mult. Nu lipseste nimic, gesturile tandre, atingerile, inima-mi sta-n loc de atatea ori cand te privesc atent si lung in ochii tai goi si totusi, care par a avea atatea sa-mi spuna...
     Erosul a pogorat intre noi, reflectand parca a noastra iubire demult uitata de simpli pamanteni. Pornim agale pe un drum de mult neumblat, pe un drum simplu, golit de oameni, rautate si uitare, pornim pe drumul ce l-am ales, intre destinsa forma a stejarilor ce par a ne calauzi in taina, alegem sa pasim inainte, tinandu-ne de mana, strangandu-ne mainile in al nostru ludic amor al carui victime suntem. Aleg sa pasesc cu tine, pentru tine, langa tine si orice, dar sa fii si tu alaturi de mine. Aleg sa pasim impreuna, fie ca e rau, fie ca e bine, pasim in al nostru vals, inconjurati de aroma perfecta a dragostei ce zace in noi, intr-un deliciu sublim al fiecarei muscaturi a buzei inferioare ce macina inca putina rautate ce s-ar fi putut manifesta. O lacrima uitata pe obraz si continuam, ne strangem in brate si nu uitam sa aratam ca ne iubim. Ai fost acolo, tu, cu mine, intr-o liniste perfecta, pe care parca o aud si acum. Ai spus asta: " Stii bine ca nu te pot refuza...niciodata!"
     Hai langa mine si uita de toate problemele pentru cateva ore si hai, sa ascultam linistea impreuna !

Neinteles.

Ploua, ploua de 2 zile, fara pauza, fara sa para ca se va mai opri vreodata, dar asta e in viata reala. In a mea...oare de cand ploua?

Furci de picuri se infig in pamantul moale, slab, incapabil sa faca fata puterii micilor picuri. Ploua aici, dar ploua si in mine. Ploua un siroi de cuvinte neinteles si un tratament efemer, pe care incerc sa il reneg. Ploua a lacrimi de dor, uitate pe un obraz mult prea uscat ca sa mai poata fi vreodata catifelat. 

Am mainile inghetate acum, s-au invinetit putin, dar nu mai conteaza. Degetele-mi alearga a poveste de amor ascuns, renegat si cizelat in spaima fiecarei zile de care ma apropii. Unghile-mi stralucesc in bataia neonului ce-ar vrea sa-mi ia ultima sclipire din ochi, ultimul fragmentat ce a scapat nepatat de rosu. Un ciclu abstract de puncte, linii si arce de cerc imi lovesc ochii de dimineata pana seara

tarziu, uitand complet de ce exist aici.

Nu, nu sunt plictisit, sunt doar puternic si uneori, imi e teama, chiar si de mine. Am invatat si m-am invatat asa cum am putut mai bine, pentru ca nu am putut sa accept, am preferat sa lupt de unul singur. Ploua a lupta ce se da intre mine si mine, iar invingatorul se lasa mult prea mult asteptat. Ploua a dor de negru, de simplitate si de abstractul uzualului de care m-am despartit de mult, fara ca tu, oricine ai fi, sa intelegi si doar sa te lasi dus pe siroaiele de picuri ale cuvintelor mele ce te poarta navalnic spre nici tu nu stii unde, dar te lasi dus, pentru ca nu mai poti sa te opui gandului meu.

Picuri de tipat si repros la maxim doua ore distanta unul de altul.Sosesc cu o viteza istovitoare, fara sa mai pot sa le pricep, dar lupt, si in perfectiunea mea imperfecta cu care ma leg de tine si cu care ma inclin pe mine in fata cunoasterii, le inteleg si ma predau lor, asemeni unui gand ce-l urasc, dar de care nu vreau sa ma lipsesc, in insusi puterea mea. 

Ploua, ploua acum si va ploua mult timp de acum incolo.

Wake me up!

Îmi e frică să mă trezesc. Știu ce sunt, cum și de ce. Mă cunosc asemeni modului în care un copil știe povestea pe care mama i-o murmură în fiecare seară ca să doarmă, perfect. Îmi e teamă de ce va simți trupul meu, dar mai departe de asta, îmi e frică de ce va simți inima mea.

O trezire neașteptată, ora 7:00, brusc, activitate din start, nicio urmă de calm înaintea furtunii. Globule roșii agitate, viteză, și un motor care a pornit și care e încă rece. Am plecat. Drumul mi se așterne în față, merg tare...așa merg eu. Mă trezește, mă revigorează, mă bucur că alerg liber, fără muzică, fără cuvinte, doar eu și drumul acesta de 40 de km, mult prea scurt.

Totuși, am plecat, am ales să conduc încet, să ocolesc...să mă ocolesc pe mine și să te ocolesc pe tine, doar ca să pot clarifica totul. E sudoare, suferință, sete, de foame nu mai zic nimic, e o lipsă de tot, una evidentă, căci nu ești aici, căci nu ai înțeles că tu ești totul pentru mine. Am citit mai multe rânduri scrise de tine, în vid, un vid în care inima-mi stătea, nu o simțeam că bate, dar poate mai avea puțin și crăpa. Am citit cu încetinitorul, ca să înțeleg, ca să văd de ce eu, de ce mereu eu, de ce tu, de ce vei rămâne tu mereu, iubita mea.

Sunt cel mai rău lucru care ți se putea întâmpla, dar am venit pe lumea asta pentru tine, eu așa cred, știi de ce? Pentru că am ajuns să cred că nu am niciun sens fără tine, și așa e. Sunt cel mai rău, dar sunt cel mai bun pentru că te iubesc, te iubesc așa cum ești tu. Dacă tu ești o perdea, eu sunt mireasma primăverii care trece prin ea, dacă tu ești un ocean, eu sunt delfinul fericit ce înoată în el, dacă ai fi abis, ai fi abisul amintirilor mele cu tine.

Te urăsc. Te urăsc pentru că nu vezi cum plâng, nu vezi că plâng!, nu vezi de ce. Te urăsc pentru că nu ai răbdare, pentru că nu înțelegi, dar interpretezi. Te urăsc atunci când îmi spui de un posibil viitor fără tine. Te urăsc atunci când nu mai crezi în legenda pe care o scriem împreună, căci nu mai e o poveste de dragoste, este minunea pe care o trăim zilnic, mototoalo!

Nu sunt perfect, nici pe departe. Cu toate acestea, obsesia mea de a fi, există. Îmi joc cărțile pe muchie de cuțit, risc mult, uneori prea mult, nu comunic ce fac, nu mereu. Mă schimb, dar o fac pentru prea puțin timp, iar apoi revin la versiunea mea beta, versiunea în care o rocă nu poate fi mișcată de nimic. 

Deci...vezi? Suntem imperfecți, greșim, asta e. Dar iată, toate greșelile noastre ne-au condus spre ce suntem acum. ”Gata”, gata pentru răutate, gata pentru orgolii și nerăbdare, gata pentru noi cei răi. Cum să spun ”gata” iubirii noastre, și dacă aș vrea, nu aș putea! M-ar distruge! De ce să stric ceva imperfect pentru ceva mult mai imperfect? Nu are cum să fie mai bine, fă-mi față, iubito, luptă cu mine, luptă pentru noi, știu că poți, oricât de rele ar fi replicile noastre, inimile noastre vorbesc același limbaj, unul impecabil, e limbajul dragostei noastre.

Îmi pare rău, dar nu mă mai pot opri, nici tu nu o poți face, iar altcineva nici atât. Punem punct aici. 

Am spus de ce te urăsc, dar cu siguranță e mult mai important să îți spun de ce te iubesc.
Te iubesc pentru că iubesc să te iubesc. 





P.S. ” Punem punct aici!”. - Punem punct răului și gândurilor negre, eu vreau ca iubirea noastră să existe mereu, asemeni ție, îngerul meu.