duminică, 12 februarie 2012

...eu nu mai am cuvinte...

Îmi e atât de dor de tine. Simt că mă despic în mici bucățele, simt că sunt desfigurat într-o altă ființă, în ceva ce nu îmi place...simt cum doare și doare cel mai tare. De ce nu pot să înțeleg? De ce nu pot să renunț la tine? De ce ești mereu în mine, pentru mine, cu mine? De ce te văd atât de frumoasă? De ce trebuie să strălucești tu de fiecare dată când clipesc? De ce trebuie să fii tocmai tu cea care nu îmi dă drumul niciodată? De ce nu-mi dai drumul din brațele tale și mă strângi atât de tare? De ce mă sufoci cu imensitatea iubirii tale și mă lași să par complet incapabil în fața ei? De ce atunci când mă atingi simt că cerul se despică, iar fiecare nor este salteaua pe care ne vom așeza iar? De ce nu înțeleg? De ce nu te înțeleg? De ce faci totul să doară atât de tare, de ce lași trecutul să mă macine? Spune-mi de ce, spune-mi de ce apari în viața mea de fiecare dată și reverși totul, de ce îmi dai toată lumea peste cap și mă lași să cad în abisul ochilor tăi, iar și iar și iar...
Am ascultat Richard Marx până am simțit că mă înțeapă inima, nu vreau să mai vărs nicio lacrimă, nu mai pot, oricum. Nu pot să mai aud vocea ta, ahh, vocea ta care mă face să tresar, pe care aș vrea să o aud în fiecare dimineață timp de câteva sute de ani...De ce lași ochii tăi să mă privească, de ce te abați asupra umilului meu trup și îl provoci să lupte, deși știi că iar o să cedeze acea mică parte din el, inima, care e cea mai importantă...mă golești de fiecare picătură de savoare, mă epuizezi de orice tendință de a mai putea zâmbi și totuși, am ales de fiecare dată să fac asta pentru tine, am ales să cad pentru tine, am ales să plâng pentru tine și am ales să sufăr pentru tine...dar uite, nici nu știi nimic despre asta, am dreptate, nu? Nu ai reușit să vezi mai departe de ceea ce arăt eu, nu ai reușit să vezi ce aș fi vrut eu să vezi....nu ai reușit să îmi asculți inima, așa cum ai fi putut face de fiecare dată când m-ai sărutat, nu a trecut un an și jumătate, nu a trecut o zi, nu a trecut nicio lună, a trecut viața mea, iar TU, tu ai avut șansa să-mi asculți fiecare bătaie a inimii, dar nu ai făcut-o, nu mai vreau, nu mai vreau să ascult, nu mai vreau să iert, vreau să trec și să uit tot. 
Numele meu este Robert, iar așa mă vei cunoaște și tu de acum, așa mă vor știi toți și toate, așa mă va știi mama, așa va face și tata, iar fiecare părticică din mine se va despica în ceva mic, în acel ceva, mic, pe care reușiți cu toții să îl vedeți, Robert, cu hainele, frizura și look-ul sau vorbele. Pe ei, adică restul lumii, îi înțeleg, dar pe tine nu, pe tine nu te înțeleg, pentru că nu pot și nu vreau. Am doar o zi proastă, sufăr și doare cel mai tare să văd cum visul meu piere, dar piere pentru că, de data aceasta, îi dau eu voie...