joi, 21 noiembrie 2013

Tac.

Aleg să tac, dar scriu în tăcerea mea. Îmi scriu fiecare lacrimă cursă pe un obraz deja sătul de aceeași umezeală a fiecărei zile. Îmi scriu dorul și tac în fața durerii, căci ea nu e fizică, e sufletească, e oarbă și nu știu niciodată de unde mă lovește. 
Îmi scriu tăcerea într-un sublim apus al ochilor mei, o liniște abuzivă îmi spintecă trupul și mă vreau gol, răpus de ea, răpus de răutate, mă vreau gol în fața eșecului ce-mi e sortit să se întâmple, dar rezist, am să aștept, și iar să aștept, urmând să mai aștept puțin ca să fie bine, apoi perfect.
Îmi dau lumea peste cap într-o secundă, răstorn vieți, destine, sufăr, suferi, suferim, uităm, iertăm, mă asculți, taci, mă ierți, mă iei, mă lași, fugi, vii, tu, eu noi.
Nu înțelegi că nu înțeleg al glasului tău interes, nu-ți înțeleg bunătatea nefastă în al buzelor minor strâmbăt, dezgustat de răutatea fiecărei zile, parcă prea intense. Dar mă descarc aici, într-o speranță de bine și una de perfect, mă descarc într-un zâmbet apus de mult de dorul tău și lipsa ta, de lipsa ta gigantică care pare să nu mai ia final.
Lipsești de lângă mine, lipsești din viața mea, așa cum m-am obișnuit eu să fii, cum ne-am obișnuit să fim, lipsești și eu caut un răspuns, în fuga mea disperată după un singur răspuns. Fug în noapte, fug în zi, scriu, citesc, muncesc, mă gândesc iar, agonie, cad, străbătut, toți spun că e prea mult, prea greu, dar tac, îndur, roiesc, greșesc, numai eu pot să repar. 
Fiecare își are propriile interes și doare că acel sens unic nu e, îl caut disperat, vreau să îl văd, să îl simt cum trece prin mine și mă sfâșie. Vreau să mă strângi în brațe, să mă bați, să mă cerți, să mă ridici, dar trebuie să realizez că nu va fi așa, că trebuie să fac totul singur și abia dacă cer, voi fi ajutat. 
Abis de lovituri, fără noimă, fără sens, stânga, dreapta, spate, ah, doare, și vin, ură, mânie, dor , etern, hai, revino-ți.
Urlu la tine, nici nu mă auzi, nici nu mă vezi, mă simți, mă vrei, nu mă ai, să vin, să nu vin? Exist, exiști? Mai vrei? Mai vino! Hai, fă totul cu mine așa cum te-am învățat, luptă, rupe, trage cu dinții, ”lovește cu ciocanul, nu ai ce să crezi”, zbiară, zbiară, mai tare, dar cu gura închisă. Lasă-ți inima să lupte disperată pentru mine, dar oare, vrea asta?
Hai, dă-mi un semn, fă ceva, luptă, trezește-te, trezește-mă, adu-mi aminte de ce suntem aici, de ce noi, de ce tu, de ce eu? Iar noi, mereu noi.