Nu mă cunoști prea bine, nici măcar nu ai încredere în mine...

Dar am reușit să te fac să mă cunoști, am reușit să îți dau încredere în mine, am reușit să te cunosc eu. Am vrut să-mi spui, am simțit că va conta, am vrut să te mai apropii cumva de mine, am vrut să fim doar eu și tu, și...am reușit.

Întunericul e așa de profund, mă fascinează mereu. Sclipirea ochilor tăi reflectă ușor fascicule de lumină, sublim. Tot lumina îți descrie conturul frumos rotunjit al feței, iar albul dinților îmi sare imediat în ochi. Ești frumoasă, așa cum ești tu. Îți privesc genele lungi, perfect curbate. Mă strângi în brațe, mă săruți, mă vrei, mă ai și știi că sunt numai al tău, dar aștepți confirmarea mea.

”Ia să vedem dacă m-am schimbat sau dacă am uitat cine m-a lăsat...!”. Nu știu de unde mai ai putere să zâmbești, nu știu de unde mai poți să lupți cu atât de multă forță. Nu-mi pot imagina cum sub chipul acela blajin, tu lupți ca un desfrânat, tu lupți nebunește...Verși lacrimi în fața mea și nu vreau să te mai las, nu mai vreau să plângi, poate doar de fericire.

Îmi e frică de lacrimi, îmi e frică să mai iubesc oamenii pentru că știu că vreodată ar putea suferi. Lacrimile tale se preling pe chipul meu și eu stau chitit la pieptul tău, aș vrea să te apăr de lumea care vrea să îți facă rău, nu am să las pe nimeni să te tragă în jos. 

Nu pot face orice pentru tine, încă!