Îmi e frică să mă trezesc. Știu ce sunt, cum și de ce. Mă cunosc asemeni modului în care un copil știe povestea pe care mama i-o murmură în fiecare seară ca să doarmă, perfect. Îmi e teamă de ce va simți trupul meu, dar mai departe de asta, îmi e frică de ce va simți inima mea.

O trezire neașteptată, ora 7:00, brusc, activitate din start, nicio urmă de calm înaintea furtunii. Globule roșii agitate, viteză, și un motor care a pornit și care e încă rece. Am plecat. Drumul mi se așterne în față, merg tare...așa merg eu. Mă trezește, mă revigorează, mă bucur că alerg liber, fără muzică, fără cuvinte, doar eu și drumul acesta de 40 de km, mult prea scurt.

Totuși, am plecat, am ales să conduc încet, să ocolesc...să mă ocolesc pe mine și să te ocolesc pe tine, doar ca să pot clarifica totul. E sudoare, suferință, sete, de foame nu mai zic nimic, e o lipsă de tot, una evidentă, căci nu ești aici, căci nu ai înțeles că tu ești totul pentru mine. Am citit mai multe rânduri scrise de tine, în vid, un vid în care inima-mi stătea, nu o simțeam că bate, dar poate mai avea puțin și crăpa. Am citit cu încetinitorul, ca să înțeleg, ca să văd de ce eu, de ce mereu eu, de ce tu, de ce vei rămâne tu mereu, iubita mea.

Sunt cel mai rău lucru care ți se putea întâmpla, dar am venit pe lumea asta pentru tine, eu așa cred, știi de ce? Pentru că am ajuns să cred că nu am niciun sens fără tine, și așa e. Sunt cel mai rău, dar sunt cel mai bun pentru că te iubesc, te iubesc așa cum ești tu. Dacă tu ești o perdea, eu sunt mireasma primăverii care trece prin ea, dacă tu ești un ocean, eu sunt delfinul fericit ce înoată în el, dacă ai fi abis, ai fi abisul amintirilor mele cu tine.

Te urăsc. Te urăsc pentru că nu vezi cum plâng, nu vezi că plâng!, nu vezi de ce. Te urăsc pentru că nu ai răbdare, pentru că nu înțelegi, dar interpretezi. Te urăsc atunci când îmi spui de un posibil viitor fără tine. Te urăsc atunci când nu mai crezi în legenda pe care o scriem împreună, căci nu mai e o poveste de dragoste, este minunea pe care o trăim zilnic, mototoalo!

Nu sunt perfect, nici pe departe. Cu toate acestea, obsesia mea de a fi, există. Îmi joc cărțile pe muchie de cuțit, risc mult, uneori prea mult, nu comunic ce fac, nu mereu. Mă schimb, dar o fac pentru prea puțin timp, iar apoi revin la versiunea mea beta, versiunea în care o rocă nu poate fi mișcată de nimic. 

Deci...vezi? Suntem imperfecți, greșim, asta e. Dar iată, toate greșelile noastre ne-au condus spre ce suntem acum. ”Gata”, gata pentru răutate, gata pentru orgolii și nerăbdare, gata pentru noi cei răi. Cum să spun ”gata” iubirii noastre, și dacă aș vrea, nu aș putea! M-ar distruge! De ce să stric ceva imperfect pentru ceva mult mai imperfect? Nu are cum să fie mai bine, fă-mi față, iubito, luptă cu mine, luptă pentru noi, știu că poți, oricât de rele ar fi replicile noastre, inimile noastre vorbesc același limbaj, unul impecabil, e limbajul dragostei noastre.

Îmi pare rău, dar nu mă mai pot opri, nici tu nu o poți face, iar altcineva nici atât. Punem punct aici. 


Am spus de ce te urăsc, dar cu siguranță e mult mai important să îți spun de ce te iubesc.
Te iubesc pentru că iubesc să te iubesc. 





P.S. ” Punem punct aici!”. - Punem punct răului și gândurilor negre, eu vreau ca iubirea noastră să existe mereu, asemeni ție, îngerul meu.