E diferit, e abstract și nu înțeleg. Ai plecat atât de departe, nu mai asculți, fugi, fugi tot mai departe de mine și nu îți pasă, iar fără tine, nu mai îmi pasă nici mie. Te duci inimă, te duci, ai lăsat un loc gol în mine și fugi.
M-am săturat de basmul ăsta, m-am săturat de prinți și prințese, m-am săturat de fiecare fugă, m-am săturat să fug după tine, inimă, iar tu, m-ai lăsat așa. M-ai lăsat mai rău, mai dur, mi-ai deschis orizonturi și mai largi și mi-ai dat libertatea să aleg în loc să mă înveți să păstrez. Ai făcut cuvintele mai întunecate și pe mine necruțător atunci când le scriu, ai închis opera din mine, obișnuiam să-mi cânt sentimentele și să le păstrez proaspete, dar acum, îmbătrânesc odată cu mine și fiecare zi e mai grea, fiecare clipă trece mai greu, dar eu, eu rămân la fel de neutru în aceeași lume.
Mi-ai luat latura romantică și ai transformat-o într-o plăcere fizică pentru orice femeie, mi-ai luat privirea simplă și ai transformat-o într-o privire șireată, fugară. Mi-ai luat mâinile aspre și le-ai făcut moi și fine ca să pot mângăia orice chip și să provoc plăcere, mi-ai luat atingerea simplă și ai transformat-o într-o tandrețe excitantă, mi-ai luat hainele și m-ai transformat într-un alt eu. M-ai făcut ce sunt și iată-mă, dur, elegant, diferit, însă în altă lume, o lume care obișnuia să fie a mea.
Mi-ai dat mie toți așii, iar acum eu îi joc singur, eu îi joc tare și uit de regulile lumii, pentru că m-ai învățat să joc numai după regulile mele. Îmi e dor să iert, îmi e dor să fiu dulce și cuminte, îmi e dor să fiu timid și să îmi fie frică, dar știi ceva? Ai plecat, inimă, și nu mai îmi pasă, ai plecat și m-ai lăsat să lupt singur, și crede-mă, mă descurc mult mai bine așa.

Adio, pentru totdeauna.