miercuri, 29 august 2012

Nu și tu.

În ultima perioadă obișnuiai să fii singura picătură de optimism care reușea să se strecoare în oceanul de pesimism al vieții mele și m-am obișnuit așa. Am vrut să opresc timpul în loc, să îl opresc pentru noi, iar și iar, până când nu va mai înțelege nimeni nimic și vom fii stăpânii unei plăceri care ne orbește: dragostea noastră. Am vrut să cred că nimic nu este imperfect în ceea ce ne privește, dar am regăsit defecte minore, păreri secunde, decizii luate în fugă, am descoperit o ură reciprocă care ne macină sufletele, am regăsit un nou eu și un nou tu și trebuie să recunosc, a fost terifiant, dar în toată această explozie de idei, lipsă de hrană și mult prea puține proteine ca să mai pot asimila un aer la fel de plin de oxigen am înțeles că e cazul să mă scufund în imperfecțiunea noastră și să o accept ca atare, să accept că noi nu suntem perfecți.     Asta a fost și mai dureros!
Și da, sunt rău, nesimțit, cu ”un caracter jegos”, nemilos, nepăsător, ”miserupist”, dar pentru asta scriu și mă descarc aici ca și cum ar fi ultima zi din vastul ăsta imperfect de care sunt sătul. Vreau să nu se înțeleagă nimic din asta, vreau să nu poți urmări TU, cititorule, niciun fir epic al acestei scurte povestiri și asta doar pentru că nu m-ai înțeles niciodată pe deplin și tocmai pentru asta nu ai reușit să ajungi în lumea mea, care depinde de mine.
Mi-e dor să fărâm parți de suflete și bucăți de caractere ca și cum ar însemna toate un epic nimic. Mi-e dor să zac într-un farmec al lacrimilor, să îmi distrug fiecare șansă doar pentru a îmi dovedei că pot deși e mult mai greu, îmi e dor să ”dau frâu liber imaginației” și să cad pe asfaltul încins însetat de o doză mică din drogul meu perfect.