Ia-mă exact așa cum sunt, pentru ce sunt și de ce sunt. Un infern lexical îmi zace în creier și sunt sigur că pot face rău chiar și celei mai dure persoane din viața mea sau a oricui altcuiva. De ce? Pentru că pot. Răutatea nu este un defect, ci o calitate. Mă poți lua până la capăt, ia-mă cât mai departe, știu că asta vrei, știu că asta aștepți, așa că...te provoc, pur și simplu !

Îmi este dor de zilele de vară, mi-e dor să ascult Deadmau5 în mașină și să simt bass-ul puternic în coloană, mi-e dor de fiecare pas făcut cu ochii închiși pentru că nu vedeam din cauza soarelui, îmi e dor de hainele pe care le purtam și de parfumul lor descris de o nuanță puternică de iasomie în combinație cu ceva plante verzi. Dar...din păcate, nu îmi e dor de mine, și asta pentru că m-am schimbat. Mult. Poate prea mult.


Schimbare =  Acțiunea de a (se) schimba și rezultatul ei; schimbat. Nimic mai simplu de atât, dar iată că nu e așa. Schimbarea mea se datorează valorilor. Simt că m-am schimbat, simt că am devenit mai rece, mai rău, mai dur și toate astea pentru că, în mod clișeic: viața m-a învățat, dar a rămas o excepție.

Fericirea este o alegerea, la fel persoană iubită, succesul, dragostea sau pur și simplu: viața. Am devenit răbdător și am înțeles că nu trebuie să cer informații, dacă cineva consideră că trebuie să mi le oferă, o va face, altfel...nici nu am nevoie de ele. Am descoperit că încrederea este o virtute și prea puțini suntem capabili să o avem cu adevărat. Încrederea nu se capătă din mesaje, apeluri sau chiar cuvinte, încrederea se capătă. Punct. 

Pot fi un vulcan de răutăți, opus milei, un groaznic obstacol deloc obedient, însă nu sunt, am ales înțelepciunea și răbdarea ca o cale de ieșire din toate. Poate că nu sunt foarte bun, nici măcar bun, uneori, însă nici nu vreau asta, și nu e din cauza mea, ci din cauza ta, că nu ai ajuns să mă cunoști atât de bine. 

Sinceritate. Sinceritate. Sinceritate. M-am schimbat, am uitat cum e să minți, am uitat să am motive pentru care să o fac. Sunt propriul meu univers de adevăr și oricine mă minte, nu mai are loc în el, oricât de important ar fi pentru mine. 

Dorința de a mă afirma m-a ajutat, m-a ambiționat, lucruri banale m-au ridicat enorm: ”nu lăsa pe mâine ce poți face azi!”, am ales durerea în loc să mă vait că nu îmi e bine. Am spus-o și o mai spun: durerea fizică e insipidă, prefer pumni, picioare, gloanțe, tăieturi, frânturi în locul unui gram de durere sufletească. 

Iubirea este o artă. Arta de a fi magnetic pentru cineva, arta de a-l face să fie dependent de tine, arta de a-l sătura fără să îi dai de mâncare și arta de a-i înceta setea fără lichide. Iubirea este un univers de trăsături umane, exploatate în regim de tortură și asta doar pentru că pur și simplu, eu, personal, vreau mai mult, și nu mă pot opri. Iubirea reprezintă instinct, acte nejustificate, trăiri intense, dorință, abstinență, putere, orgoliu și nu în ultimul rând fericire.