De ce? și adio.

De ce? Am urât întrebarea asta mereu, dar iată că mi-o aplic din ce în ce mai frecvent, cu sau fără voia mea, voit sau nu. Am acumulat atât de multă oboseală, încât cred că și degetele îmi cer puțină odihnă, mă dor.
Ziceam de cretinul ăla de ”de ce?”
De ce mă dor ochii? De ce de 3 zile mănânc doar apă...sau pâine..? De ce organismul meu le respinge și pe astea?
De ce am ales Extraveral în loc de orice altceva..?
De ce am ochii roșii acum? De ce e ceață? De ce e liniște..?
De ce sunt mâinile atât de murdare...? De ce pumni, de ce nervi?
De ce nu se aude melodia aia...aia care îmi place mie...oricare?
De ce nu aud motorul ăla de 1.9?...doar e diesel.
De ce țipă ceva și nu e nimic aici?
De ce mă doare pieptul ăsta mult prea mare sau de ce mă doare spatele mult prea lat?
De ce e rău cu rău?
De ce e mai rău fără rău...?
De ce nu văd, de ce nu te văd?
De ce?
Nu îmi va răspunde nimeni, am tăcut, am îndurat, plecat capul și am murit. 

Adio Hypnotic Senses. Ai fost și vei rămâne cel puțin genial pentru mine, autorul și creatorul tău.
Avem peste 300 de articole împreună, zeci de păreri, am făcut băieți să râdă, am distrus suflete, am văzut fete la web plângând când ne citeau, am zis aici că am înșelat, am demonstrat că ne place dragostea și am vărsat aici cele mai multe lacrimi.

Hypnotic Senses, te iubesc și îți mulțumesc că ai găzduit tot ce a putut da inima mea.

Tac.

Aleg să tac, dar scriu în tăcerea mea. Îmi scriu fiecare lacrimă cursă pe un obraz deja sătul de aceeași umezeală a fiecărei zile. Îmi scriu dorul și tac în fața durerii, căci ea nu e fizică, e sufletească, e oarbă și nu știu niciodată de unde mă lovește. 
Îmi scriu tăcerea într-un sublim apus al ochilor mei, o liniște abuzivă îmi spintecă trupul și mă vreau gol, răpus de ea, răpus de răutate, mă vreau gol în fața eșecului ce-mi e sortit să se întâmple, dar rezist, am să aștept, și iar să aștept, urmând să mai aștept puțin ca să fie bine, apoi perfect.
Îmi dau lumea peste cap într-o secundă, răstorn vieți, destine, sufăr, suferi, suferim, uităm, iertăm, mă asculți, taci, mă ierți, mă iei, mă lași, fugi, vii, tu, eu noi.
Nu înțelegi că nu înțeleg al glasului tău interes, nu-ți înțeleg bunătatea nefastă în al buzelor minor strâmbăt, dezgustat de răutatea fiecărei zile, parcă prea intense. Dar mă descarc aici, într-o speranță de bine și una de perfect, mă descarc într-un zâmbet apus de mult de dorul tău și lipsa ta, de lipsa ta gigantică care pare să nu mai ia final.
Lipsești de lângă mine, lipsești din viața mea, așa cum m-am obișnuit eu să fii, cum ne-am obișnuit să fim, lipsești și eu caut un răspuns, în fuga mea disperată după un singur răspuns. Fug în noapte, fug în zi, scriu, citesc, muncesc, mă gândesc iar, agonie, cad, străbătut, toți spun că e prea mult, prea greu, dar tac, îndur, roiesc, greșesc, numai eu pot să repar. 
Fiecare își are propriile interes și doare că acel sens unic nu e, îl caut disperat, vreau să îl văd, să îl simt cum trece prin mine și mă sfâșie. Vreau să mă strângi în brațe, să mă bați, să mă cerți, să mă ridici, dar trebuie să realizez că nu va fi așa, că trebuie să fac totul singur și abia dacă cer, voi fi ajutat. 
Abis de lovituri, fără noimă, fără sens, stânga, dreapta, spate, ah, doare, și vin, ură, mânie, dor , etern, hai, revino-ți.
Urlu la tine, nici nu mă auzi, nici nu mă vezi, mă simți, mă vrei, nu mă ai, să vin, să nu vin? Exist, exiști? Mai vrei? Mai vino! Hai, fă totul cu mine așa cum te-am învățat, luptă, rupe, trage cu dinții, ”lovește cu ciocanul, nu ai ce să crezi”, zbiară, zbiară, mai tare, dar cu gura închisă. Lasă-ți inima să lupte disperată pentru mine, dar oare, vrea asta?
Hai, dă-mi un semn, fă ceva, luptă, trezește-te, trezește-mă, adu-mi aminte de ce suntem aici, de ce noi, de ce tu, de ce eu? Iar noi, mereu noi. 

Cum nici nu-ti poti imagina mai bine.

     M-am trezit in dimineata aceasta cu o senzatie placuta ce imi curenta, parca, trupul. Imaginea ta, am reusit sa o fixez pentru o clipa, iar cu cat ma gandeam mai profund, cu atat se contura mai bine.Memoria mirosului tau mi se prelingea in tot trupul si se afla intr-o rezonanta perfecta cu sufletul. Nu a trecut mult timp de cand ti-am sarutat coltul gurii in lumina pala degajata de astrele ceresti, iar stropii grei de ploaie curgeau peste noi, ca niste lacrimi. Lacrimi de tristete, dorindu-si ca sarutul tau sa dureze mai mult. Nu lipseste nimic, gesturile tandre, atingerile, inima-mi sta-n loc de atatea ori cand te privesc atent si lung in ochii tai goi si totusi, care par a avea atatea sa-mi spuna...
     Erosul a pogorat intre noi, reflectand parca a noastra iubire demult uitata de simpli pamanteni. Pornim agale pe un drum de mult neumblat, pe un drum simplu, golit de oameni, rautate si uitare, pornim pe drumul ce l-am ales, intre destinsa forma a stejarilor ce par a ne calauzi in taina, alegem sa pasim inainte, tinandu-ne de mana, strangandu-ne mainile in al nostru ludic amor al carui victime suntem. Aleg sa pasesc cu tine, pentru tine, langa tine si orice, dar sa fii si tu alaturi de mine. Aleg sa pasim impreuna, fie ca e rau, fie ca e bine, pasim in al nostru vals, inconjurati de aroma perfecta a dragostei ce zace in noi, intr-un deliciu sublim al fiecarei muscaturi a buzei inferioare ce macina inca putina rautate ce s-ar fi putut manifesta. O lacrima uitata pe obraz si continuam, ne strangem in brate si nu uitam sa aratam ca ne iubim. Ai fost acolo, tu, cu mine, intr-o liniste perfecta, pe care parca o aud si acum. Ai spus asta: " Stii bine ca nu te pot refuza...niciodata!"
     Hai langa mine si uita de toate problemele pentru cateva ore si hai, sa ascultam linistea impreuna !

Neinteles.

Ploua, ploua de 2 zile, fara pauza, fara sa para ca se va mai opri vreodata, dar asta e in viata reala. In a mea...oare de cand ploua?

Furci de picuri se infig in pamantul moale, slab, incapabil sa faca fata puterii micilor picuri. Ploua aici, dar ploua si in mine. Ploua un siroi de cuvinte neinteles si un tratament efemer, pe care incerc sa il reneg. Ploua a lacrimi de dor, uitate pe un obraz mult prea uscat ca sa mai poata fi vreodata catifelat. 

Am mainile inghetate acum, s-au invinetit putin, dar nu mai conteaza. Degetele-mi alearga a poveste de amor ascuns, renegat si cizelat in spaima fiecarei zile de care ma apropii. Unghile-mi stralucesc in bataia neonului ce-ar vrea sa-mi ia ultima sclipire din ochi, ultimul fragmentat ce a scapat nepatat de rosu. Un ciclu abstract de puncte, linii si arce de cerc imi lovesc ochii de dimineata pana seara

tarziu, uitand complet de ce exist aici.

Nu, nu sunt plictisit, sunt doar puternic si uneori, imi e teama, chiar si de mine. Am invatat si m-am invatat asa cum am putut mai bine, pentru ca nu am putut sa accept, am preferat sa lupt de unul singur. Ploua a lupta ce se da intre mine si mine, iar invingatorul se lasa mult prea mult asteptat. Ploua a dor de negru, de simplitate si de abstractul uzualului de care m-am despartit de mult, fara ca tu, oricine ai fi, sa intelegi si doar sa te lasi dus pe siroaiele de picuri ale cuvintelor mele ce te poarta navalnic spre nici tu nu stii unde, dar te lasi dus, pentru ca nu mai poti sa te opui gandului meu.

Picuri de tipat si repros la maxim doua ore distanta unul de altul.Sosesc cu o viteza istovitoare, fara sa mai pot sa le pricep, dar lupt, si in perfectiunea mea imperfecta cu care ma leg de tine si cu care ma inclin pe mine in fata cunoasterii, le inteleg si ma predau lor, asemeni unui gand ce-l urasc, dar de care nu vreau sa ma lipsesc, in insusi puterea mea. 

Ploua, ploua acum si va ploua mult timp de acum incolo.

Wake me up!

Îmi e frică să mă trezesc. Știu ce sunt, cum și de ce. Mă cunosc asemeni modului în care un copil știe povestea pe care mama i-o murmură în fiecare seară ca să doarmă, perfect. Îmi e teamă de ce va simți trupul meu, dar mai departe de asta, îmi e frică de ce va simți inima mea.

O trezire neașteptată, ora 7:00, brusc, activitate din start, nicio urmă de calm înaintea furtunii. Globule roșii agitate, viteză, și un motor care a pornit și care e încă rece. Am plecat. Drumul mi se așterne în față, merg tare...așa merg eu. Mă trezește, mă revigorează, mă bucur că alerg liber, fără muzică, fără cuvinte, doar eu și drumul acesta de 40 de km, mult prea scurt.

Totuși, am plecat, am ales să conduc încet, să ocolesc...să mă ocolesc pe mine și să te ocolesc pe tine, doar ca să pot clarifica totul. E sudoare, suferință, sete, de foame nu mai zic nimic, e o lipsă de tot, una evidentă, căci nu ești aici, căci nu ai înțeles că tu ești totul pentru mine. Am citit mai multe rânduri scrise de tine, în vid, un vid în care inima-mi stătea, nu o simțeam că bate, dar poate mai avea puțin și crăpa. Am citit cu încetinitorul, ca să înțeleg, ca să văd de ce eu, de ce mereu eu, de ce tu, de ce vei rămâne tu mereu, iubita mea.

Sunt cel mai rău lucru care ți se putea întâmpla, dar am venit pe lumea asta pentru tine, eu așa cred, știi de ce? Pentru că am ajuns să cred că nu am niciun sens fără tine, și așa e. Sunt cel mai rău, dar sunt cel mai bun pentru că te iubesc, te iubesc așa cum ești tu. Dacă tu ești o perdea, eu sunt mireasma primăverii care trece prin ea, dacă tu ești un ocean, eu sunt delfinul fericit ce înoată în el, dacă ai fi abis, ai fi abisul amintirilor mele cu tine.

Te urăsc. Te urăsc pentru că nu vezi cum plâng, nu vezi că plâng!, nu vezi de ce. Te urăsc pentru că nu ai răbdare, pentru că nu înțelegi, dar interpretezi. Te urăsc atunci când îmi spui de un posibil viitor fără tine. Te urăsc atunci când nu mai crezi în legenda pe care o scriem împreună, căci nu mai e o poveste de dragoste, este minunea pe care o trăim zilnic, mototoalo!

Nu sunt perfect, nici pe departe. Cu toate acestea, obsesia mea de a fi, există. Îmi joc cărțile pe muchie de cuțit, risc mult, uneori prea mult, nu comunic ce fac, nu mereu. Mă schimb, dar o fac pentru prea puțin timp, iar apoi revin la versiunea mea beta, versiunea în care o rocă nu poate fi mișcată de nimic. 

Deci...vezi? Suntem imperfecți, greșim, asta e. Dar iată, toate greșelile noastre ne-au condus spre ce suntem acum. ”Gata”, gata pentru răutate, gata pentru orgolii și nerăbdare, gata pentru noi cei răi. Cum să spun ”gata” iubirii noastre, și dacă aș vrea, nu aș putea! M-ar distruge! De ce să stric ceva imperfect pentru ceva mult mai imperfect? Nu are cum să fie mai bine, fă-mi față, iubito, luptă cu mine, luptă pentru noi, știu că poți, oricât de rele ar fi replicile noastre, inimile noastre vorbesc același limbaj, unul impecabil, e limbajul dragostei noastre.

Îmi pare rău, dar nu mă mai pot opri, nici tu nu o poți face, iar altcineva nici atât. Punem punct aici. 

Am spus de ce te urăsc, dar cu siguranță e mult mai important să îți spun de ce te iubesc.
Te iubesc pentru că iubesc să te iubesc. 





P.S. ” Punem punct aici!”. - Punem punct răului și gândurilor negre, eu vreau ca iubirea noastră să existe mereu, asemeni ție, îngerul meu.

Liniștea.

 fhttp://www.youtube.com/watch?v=yCC_b5WHLX0

Suntem soldați, cu toți. Suntem soldații propriei suferințe și a propriei tăceri, de cele mai multe ori. Suntem soldați în fața dragostei pe care o primim sau pe care suntem capabili să o oferim.

Acorduri de chitară cântate pe aceeași canapea, defectă, dar confortabilă. O viață pură, purtată pe val de note muzicale, în așteptarea a ceva care nu se întâmplă, ceva care vrei să apară, dar nu o face. O viață genială, văzând parcă un înger într-o realitate pe care vrei să o trăiești, dar tu, impertinentule!, ai ales să îți trăiești viața cu acel înger.

Oricine ar citi pe acest blog nu are cum să nu știe despre lumina din camera mea, e mereu palidă, galbenă, mult prea elegantă. Astăzi este puternică și parcă fluctuează, asemeni inimii mele, în bătăi slabe și rare și în bătăi extrem de puternice și rapide. E amuzant :)) ( primul emoticon pe acest blog! ), e amuzant că lumina aceasta m-a văzut azi zâmbind fals, m-a văzut și plângând, dar m-a văzut mereu, pentru că am fost aici toată ziua, fără să schimb ceva.

Alb, hârtie, imaculat și curățenie, o curățenie perfectă între toate mormanele de gânduri, încătușare în ele și decizii peste decizii. Am scris pe foi, cu pixul, dar am scris fiecare minut de liniște pe inima mea, am acoperit-o în ore, minute, secunde și tot ce mai ține de timp, fără să ratez nimic. Aerul mă face mai rece, dar transpir neîncetat un dor care mă macină subtil și plăcut, un dor de care îmi era dor. Frisoane! Ascund în ele teama reîntâlnirii și dorința de a mă descărca prin cuvintele spuse aici, marcate și îmbâxite în dragostea mea, numai a mea.

Am privit cerul încă de dimineață. Era perfect senin! Apoi au apărut câțiva nori, s-a pătat cu galbenul venit din soare, apoi a încetat, s-a înfuriat, a devenit negru deurie și apoi s-a întunecat, iar acum, nenorocitul, mă privește el, fără să mă înțeleagă și fără să aibe habar că eu l-am urmărit toată ziua și nu am înțeles de ce a trecut prin atâtea stări, când brusc, am realizat că am făcut la fel.

Se simte ca o primă atingere, se apropie de mine, îmi amintesc parfumul pielii, o aromă parcă zburdă pe aici, se ține totul tare, în niște suporți puternici, fier de dor, suduri de iertare, țevi pline de zâmbete, lacrimi și un fluid de amor, care circulă bezmetic pe aici.  

Să exiști.

Sunt momente în care sunt optimist, poate prea optimist, sunt momente în care sunt pesimist însă și ajung ușor la extremul acestei stări, însă sunt adesea momente când văd realitatea și încerc să nu mă sperii prea tare de tot ce pot conștientiza.

Ești lângă mine și te țin de mână, te simt aici, te simt alături de mine, mă sprijini, mă ajuți, ne ajutăm, ne respectăm și un infinit de lucruri pozitive cu care pot continua fără să vreau să mă opresc vreodată, însă pentru a putea face toate acestea, am nevoie de tine, să exiști!

Știu că sunt rău, sunt dur, sunt atât de rece uneori încât, probabil, simți că nimic nu mă mai poate face să-mi revin în afară de mine, dar așa sunt eu, așa m-a învățat viața, mi-a dat câte o palmă peste față și nu a avut niciun pic de milă. Viața m-a învățat să lupt, să lucrez, dar ce e cel mai important, probabil, m-a învățat să prețuiesc oamenii care merită asta cu adevărat, iar tu, tu meriți să te apreciez din plin.

Știu că tu, iubita mea, A.A.P., ești ocupată acum, ai treabă, ești obosită și probabil nu te aștepți la nimic diferit de la ziua asta, însă eu, C.M.R., am luat decizia că vreau să schimb asta și nu pentru că azi e o zi mai altfel sau e vreo sărbătoare, nu, azi e luni, și e o zi specială pentru mine. Știi de ce..? Pentru că tu exiști și azi, pentru mine. 

Spuneam într-un paragraf mai sus că sunt rece, dur, etc, însă trebuie să te anunț că nu e nimic schimbat, sunt la fel de rece, de dur, de tăcut uneori, de cum nu îți place, însă, nu și pentru tine, nu azi. 

Ceea ce urmează poate că nu înseamnă atât de mult pentru tine și poate că și alții au încercat aceleași cuvinte doar că le-au ordonat altfel, poate că ești obișnuită cu ele, însă cred că e mai important faptul că ți le spun EU și sunt din suflet, așa cum am putut eu să le adun.

”Draga mea, au trecut 8 luni și 6 zile de când am pășit împreună pe portița către un viitor comun și pot spune cu mare sinceritate că sunt mândru să pășesc în continuare, alături de tine, fără să mă uit o secundă înapoi. Cu toate că eu sunt narcisist, egoist uneori și am multe alte defecte, am ales ca acum, să fiu deschis, să mă exprim și să dau frâu liber degetelor mele să reușească să tipărească ceea ce le dictează inima mea. 
   Voiam să îți spun că fericirea adevărată o găsește fiecare dintre noi, o găsim într-o întâmplare, într-un lac, într-un copac sau, uneori, o găsim într-un suflet care merită tot respectul și toată dragostea noastră. Cu toată modestia, afirm că sunt cel puțin cel mai norocos bărbat, de pretutindeni. De ce? Nu pentru că te-am găsit, ci pentru că exiști. Munca mea, din acești primi 19 ani de viață pare că a avut un sens, au meritat cărțile legate de bunele maniere pe care le-am citit, au meritat operele de artă pe care le-am deslușit, au meritat podelele curățate, mesele servite, paharele spălate, mașinile conduse, telefoanele schimbate, regulile unui gentlemen ( ”Nu îți fă iubita geloasă, fă-le pe altele să fie geloase pe iubita ta! ”) tot, dar absolut tot a meritat doar ca să le aplic în viața mea și să ți le pot oferi ție și nouă.
   Nu știu cum să fac în așa fel încât să ajung la subiect, dar las sufletul să o facă direct pentru mine, iar din tot amalgamul de cuvinte, de sentimente, de trăiri, pasiuni și dorințe, îl rog pe el, pe sufletul meu, să aleagă unicul și purul adevăr pe care vrea să-l rostească:

Ești iubita mea frumoasă, iar dragostea mea pentru tine este un infinit de trăiri, adevăr și pasiuni. ( Egoism: Nimeni nu va putea să ofere acest tot asemeni mie, nici măcar tu nu vei vrea asta. )

Important este să exiști pentru mine și pentru noi. Iubesc să te iubesc. maimictrei

Costum.

Puțin abstract deslușit de lumina slabă a veiozei, aceleași culori perfect relaxante și începem ceva, ceva care nu știu ce va însemna, ce va fi sau ce va conține, nu mai contează, începem.

Un calm apăsător zace în acest loc, vântul adie parcă pașnic, însă dorința mea dăinuie și vreau, mai mult, mai tare. Vreau să port un costum, elegant, extrem de elegant. Vreau să fie compus din 3 piese și o pereche de pantofi aproape perfectă, căci pentru perfect, am să definitivez eu aspectele necesare.

Aș vrea ca în primul rând să fie de o culoare bej, nuanțată de niște dungi maron extrem de fine. Destul de simplu...huh?! 

Aș vrea să port un sacou de masculinitate în care să ascund același corp de care sunt mândru și voi lăsa acest top să îmi desăvârșească dorința mea veșnică de expansiune, de realizare, dorința de a reuși în viață și de a atinge target-uri mult prea înalte, dar de care nu am reușit să realizez niciodată până acum că ar trebui să mă feresc de ele. Sacoul va fi cambrat și va strânge la mijloc un complex de virilitate și în elemente ce îmi vor trasa liniile corpului sincerității și al eternului romantic în care am pătruns de aproximativ 8 luni.

Aș descrie pantalonii ca fiind drepți, o dungă perfectă a vieții prin care trecem cu toții, dar pe care prea puțini știm să o apreciem. Am să cer ca acești pantaloni să fie exact cât lungimea membrelor mele, astfel voi știi să îmi aștern fiecare trăire, fiecare sentiment și fiecare dorință pe atât cât ei îmi vor permite, lăsând în abundența nuanțelor de maron păreri, concluzii și satisfacții a tot ceea ce am trăit, ceea ce am savurat și din plin și probabil, ceea ce nu voi uita niciodată.

Cămașa...Un perfect de alb, imaculat, simplu în care să scufund pete de plăceri nevinovate și pe care să o pătez cu puncte roșii, puncte primite pentru fiecare faptă bună pe care am făcut-o, dar și pentru fiecare faptă rea pe care am reparat-o. Va avea un guler special pentru papion, perfect drept, tare și care va găzdui un papion vișiniu, de dimeniuni medii, un papion ce va strânge între ”brațele” sale fiecare trăsătură a mea, care s-a dus, s-a schimbat, s-a reparat și mi-a arătat nu doar că pot fi mai bun, ci că pot fi mulțumit și că eu chiar pot mulțumi și pe altcineva.

Au rămas pantofii, piele întoarsă, fină, la fel ca tandrețea și pasiunea care zac în viața mea, căci cu ele am reușit să adun, să atrag, să păcătuiesc și să remarc ușor, ușor, că drumul cel bun este acela pe care îl găsești în compania acelei fete, pe care o vei considera mereu adorabilă și fără de care nu prea ai sens. Vor fi maron, extrem de eleganți, la fel ca tot ce însemn eu, căci viața noastră o primim cu toții, însă felul în care o trăim este strict alegerea noastră.

Și, deși am menționat cele 3 piese, aș vrea să mai adaug ceva, detaliile. Cămașa va avea butoni argintii, în carouri, iar fiecare carou reprezintă fiecare minciună pe care am renunțat să o spun și am ales totuși, să divulg adevărul, chiar dacă de multe ori nu mi-a fost favorabil. Lănțicul de la gât va avea colier negru, iar el va fi ascuțit și argintiu mat, atât de mat încât pe el va putea curge perfect fiecare lacrimă vărsată și atât de ascuțit încât va înlătura orice suferință care va vrea să se mai apropie de mine și de tot ce însemn eu. 

Ceasul va fi același, în timp real, căci asta e viața mea, iar timpul acesta este cel în care trăiesc.

Mulțumesc.

Dedicat în totaliate ție.

Pink - Just give me a reason - Primul pas, dă drumul melodiei.


Clădesc. Clădesc din data de 11 a unei luni friguroase, o zi ca oricare alta, până la ora 19:56. Da, ora 19:56, când în acea mașină, parcă mai interesantă ca oricare alta, m-am apropiat de tine și am pornit pe un drum necunoscut, singur, doar săruntându-te. Dar TU! Tu mi-ai prins gulerul și m-ai tras înapoi, mi-ai arătat că nu îmi dai voie să pășesc singur, ai vrut să vii cu mine, pe strada noastră, cu sens unic, o stradă foarte solidă, pe care putem alerga cu ce viteză vrem, pe care putem fugi de tot ce poate fi doar în spatele nostru, căci în față este un singur lucru: viitorul nostru comun, pentru care fac orice, absolut orice.

Clădesc. Clădesc de 7 luni care au trecut mult prea repede, luni pe care nu le-am simțit, sunt luni pe care le-am trăit din toate puterile, cu bune și cu reale, am luat orice puteau oferi aceste 7 luni. Noi nu suntem de 7 luni împreună, noi suntem de 1 an și jumătate, ba nu! Suntem de 3 ani sau de 5 ani...de fapt, acum mi-a mai curs o lacrimă și am realizat că sunt de la 1 mai 1993 alături de tine și asta pentru că am ajuns să cred că acea chestie ”să fii făcut pentru cineva” chiar există. Într-adevăr, te-ai pierdut puțin în lume până pe 30 iulie 1993 când am venit eu, un leu care îmbină toate trăsăturile demne de această zodie, puternic, pasional, ambițios, rău, aspru, dar totuși, un leu în adevăratul sens al cuvântului. 

Clădesc. Clădesc orbește, am realizat că pot să nu mă hrănesc, să nu mă hidratez și să fiu totuși, mai mult, mai mult decât ți-ar putea oferi oricine altcineva. Dar știi de ce? Pentru că așa simt eu, pentru că asta îmi doresc și pentru că pentru asta trăiesc. Nu e vina mea că te-ai ales cu mine, probabil așa a vrut destinul și habar nu am cât va dura, dar trebuie să fie cel mai intens, cel mai puternic, cel mai bun, cel mai romantic, cel mai!, și asta doar pentru că asta e hrana noastră, hrana noastră e relația noastră. Pot să traversez un întreg deșert fără apă, eu nu am nevoie de ea, am nevoie de tine, iar tu de mine, hai! Spune-mi că înțelegi ceva, spune-mi că e la fel și pentru tine.

Clădesc. Clădesc pentru un viitor perfect, unul demn de tot ce însemn eu, alături de tine, noi. Sunt absolut sigur că din 1000 de cititori, nu vor fi 20 care vor putea să citească cu adevărat acest articol, nici măcar 10 nu îl vor putea reține, nici măcar 5 nu îl vor putea înțelege, dar nu asta contează pentru mine, căci vreau ca 1 ( un ) singur cititor să reușească toate acestea, TU! 

Clădesc. Clădesc, dar este absolut incredibil. Deschid telefonul să îți scriu și atunci apare mesajul pe care deja l-ai scris, în același timp cu mine, ascult aceeași melodie vreme îndelungată, doar ca să văd cum o pot transpune în ”noi”, totul se petrece în oglindă, iar de fiecare dată când suntem aproape, oglinda dispare și sparge orice mică barieră dintre noi.

Asta este, iubito, mă ai ca să te chinui, mă ai ca să te lupți cu și pentru mine, mă ai ca să trăiești o altă realitate alături de mine, mă ai pentru tot ce însemn eu atunci când te apropii de mine și îmi săruți buzele fremătânde de pofta de a te avea. Mă ai ca să mă cerți, ca să mă superi, mă ai ca să te trezești în fiecare zi într-o dimineață perfectă, mă ai ca să fiu eu mai bun și tu mai potrivită pentru noi, reciproc, de fapt, ne avem unul pe celălalt.

Acum, după ce am dat tot ce am putut în acest articol, de la pasiune, freamăt și dor, până la lacrimi, nebunie și tot ce însemnăm noi, mi-aș dori ca după aceste cuvinte pe care le-am scris cu dragoste și cu maximă sinceritate, să mai adaugi un ”te iubesc” după ce aduni într-o frază cuvintele subliniate din paragrafele anterioare.

Fără mulțumesc.

Știam că la un moment dat, am să cedez din punct de vedere fizic, nu voi ști ce să fac și voi avea nevoie de cineva care să fie acolo, alături de mine, care să știe ce, de ce să facă, care să mă sfătuiască, destul de banal până aici, așa că mă voi rezuma la tot ce înseamnă blogul acesta.

Eu nu îți mulțumesc pentru că mi-ai fost alături, iar fruntea mea fierbinte zăcea molcom și timid în palma-ți care era catifelată și în aroma căreia mă cufundam, visând la un viitor perfect împreună.

Eu nu îți mulțumesc pentru pastila pe care mi-ai dat-o, dar țin să îți reamintesc că un drog perfect este și rămâne un drog perfect și asta deoarece nimic nu îl poate depăși, nimic nu este mai bun calitativ ca el și evident, efectele sale sunt tot ce îmi puteam dori, efecte care îmi înșiră un amalgam de sentimente ce îmi străbat șirea spinării ca niște unghii mult prea ascuțite, provocându-mi o plăcere pe care nu vreau să ți-o descriu, și nu pentru că nu am cuvinte, ci pentru că în final, vei simți fiecare cuvânt al meu ca pe un etern, un etern pe care ți-l dorești pentru noi.

Eu nu îți mulțumesc pentru răbdarea și bunăvoința de care ai dat dovadă în fiecare clipă, pentru apropiere, pentru forța de a face leul să-și revină. Un leu căzut e un leu care trebuie să se ridice, mai triumfător ca niciodată, iar tu ai înțeles asta.

Eu nu îți mulțumesc pentru teama de care ai dat dovadă din cauza surprinderii pe care am provocat-o în mintea și sufletul tău și asta deoarece nu m-ai văzut niciodată așa, răpus parcă de o căldură mult prea neagreabilă pe care nu o pot descrie, o căldură asemeni unei lame de cuțit puțin înfipt în pielea-mi moale, timidă, o lamă ce mi-a străbătut întregul corp la o adâncime mică, fără să îl pot opri, însă tu!, DA! TU! Tu ai prins blestemata aia de lamă în palmă și ai scos-o din mine, asta pentru că funcționăm ca un întreg, un întreg perfect, de neoprit. Asta pentru că poți știind că pot eu, asta pentru că vrei, știind că vreau eu.

Eu nu îți mulțumesc pentru tot.

Eu îți sunt recunoscător prin tot ceea ce însemn eu, și cred că asta e mai mult decât orice mulțumesc.

Taci!

Te rog să taci, nu mai plânge,ascultă-mi te rog oful...sunt lângă tine, aici, chiar în aceeași cameră, același parfum, stând distrus peste aceeași pilotă pe care stai și tu.
Te rog, ascultă-mă!
”Nu am niciun sens fără tine, nu vreau să fiu fără tine, nu, nu, nu, niciodată, te rog...!” Aș vrea să ne putem privi, atât de degradați de însăși dragostea noastră atât de puternică. Suferim, privește iubito, privește cum curg lacrimile, ale mele pe obrazul tău, iar ale tale îmi cad ușor pe antebrațul obosit de greutatea corpului tău. 
Nu ai înțeles, încă nu ai înțeles, nu ai putut înțelege și mai e de lucru. Am dreptate?

Îți dau voie să taci și să îmi asculți bătăile inimii, taci, ascultă! Ascultă-ți și inima ta, hai, te rog, spune-mi, ce îți spune? Vom mai putea? Vom mai rezista? Răsuflările noastre sunt atât de rapide, obosite, de parcă ne luptăm, iar singurele noastre arme sunt însăși trupurile noastre și vrem să le sacrificăm unul pentru celălalt. Simt cum crăp în mine, fără să găsesc un sens, iubirea e puternică, intensitatea crește, strada noastră încă are un sens unic, iar pentru mine așa va fi mereu...dar tu? Tu oare ai înțeles? Tu oare chiar îți dorești asta?

Acum ai plecat, pentru câteva ore,și doare, habar nu ai cât de tare doare! Nu ești aici, îmi strâng părul în pumni și mă descarc exact cum voiai și tu să o faci: ”Nu am oglinda mea în fața căreia să mă descarc!”. Nu te găsesc și doare atât de tare, dar nu pot să evit, nu pot înțelege de ce, de ce sufăr dacă te am? De ce plâng dacă te am? Și totuși, oare te am?

Acum! Doar eu!
Presiunea pe umerii mei este enormă, îmi doresc să treacă timpul extraordinar de repede ca să te pot regăsi și peste ani ținându-mă de mână! Sunt hoțul fiecărui zâmbet al tău și îți violez intimitatea sufletească, căci mi-am făcut un loc acolo și nu mai vreau să renunț la el, dar știi ce? Chiar nu mai poate nimeni să umple acel loc! Cad iar în abisul amintirilor noastre, lacrimi, imagini, dor, dorință...o să vii, știu că vei veni, știu că îmi vei arăta mai mult. Ești îngerul meu, speranța, credința și puterea mea, dar oare...meriți asta?

Acum te las pe tine, să faci ce vrei, să zbieri, să mă bați, să mă cerți, să mă consumi, să vii, să pleci, te las pe tine să vorbești căci graiul meu s-a dus...s-a înecat în lacrimi de dor și de dragostea extrem de puternică.

Acum...și pentru totdeauna: TU, pe mine, mă mai iubești?

Power.

When you feel down, when you just can't get yourself back in business, then you should also remember that you are here, in the middle of this planet, and this planet is yours, why? Because you can have it.
I'm suffering, I'm feelin' it from my bottom to the last piece of my top so I'll simply choose to get over it, why? The best decisions are taken for you by someone you'll really love at one moment. There is no color in my life now, just a big white wall and the black shadows of mu tears spreaded all over the place...and, somehow, I watched carefully for those little drops which falled from my fists and they were unable to keep me calm, to keep me safe, to secure me from myself. 
Even I will not sleep, I will simply choose to keep my heart in a good condition, because I am strong and I will always be prepared for worst, because I will never know when it may come. 
I prefer respect, instead of yelling, I also choose the hardest way to maintain my spirit clean, even if I'm dying inside, you'll never understand why, whoever you are or will be.
It hurts the most when you fill you give too much, when you think is way too good to be ruined, when you simply choose to fight for, instead of not even give a f*** about it. 
That's who I am now, because it hurts, but I will be a complet new person tomorrow, because that's life: we must fight to get the best from the rest spreaded all over us.

Heart quotes.

Ia-mă exact așa cum sunt, pentru ce sunt și de ce sunt. Un infern lexical îmi zace în creier și sunt sigur că pot face rău chiar și celei mai dure persoane din viața mea sau a oricui altcuiva. De ce? Pentru că pot. Răutatea nu este un defect, ci o calitate. Mă poți lua până la capăt, ia-mă cât mai departe, știu că asta vrei, știu că asta aștepți, așa că...te provoc, pur și simplu !

Îmi este dor de zilele de vară, mi-e dor să ascult Deadmau5 în mașină și să simt bass-ul puternic în coloană, mi-e dor de fiecare pas făcut cu ochii închiși pentru că nu vedeam din cauza soarelui, îmi e dor de hainele pe care le purtam și de parfumul lor descris de o nuanță puternică de iasomie în combinație cu ceva plante verzi. Dar...din păcate, nu îmi e dor de mine, și asta pentru că m-am schimbat. Mult. Poate prea mult.

Schimbare =  Acțiunea de a (se) schimba și rezultatul ei; schimbat. Nimic mai simplu de atât, dar iată că nu e așa. Schimbarea mea se datorează valorilor. Simt că m-am schimbat, simt că am devenit mai rece, mai rău, mai dur și toate astea pentru că, în mod clișeic: viața m-a învățat, dar a rămas o excepție.

Fericirea este o alegerea, la fel persoană iubită, succesul, dragostea sau pur și simplu: viața. Am devenit răbdător și am înțeles că nu trebuie să cer informații, dacă cineva consideră că trebuie să mi le oferă, o va face, altfel...nici nu am nevoie de ele. Am descoperit că încrederea este o virtute și prea puțini suntem capabili să o avem cu adevărat. Încrederea nu se capătă din mesaje, apeluri sau chiar cuvinte, încrederea se capătă. Punct. 

Pot fi un vulcan de răutăți, opus milei, un groaznic obstacol deloc obedient, însă nu sunt, am ales înțelepciunea și răbdarea ca o cale de ieșire din toate. Poate că nu sunt foarte bun, nici măcar bun, uneori, însă nici nu vreau asta, și nu e din cauza mea, ci din cauza ta, că nu ai ajuns să mă cunoști atât de bine. 

Sinceritate. Sinceritate. Sinceritate. M-am schimbat, am uitat cum e să minți, am uitat să am motive pentru care să o fac. Sunt propriul meu univers de adevăr și oricine mă minte, nu mai are loc în el, oricât de important ar fi pentru mine. 

Dorința de a mă afirma m-a ajutat, m-a ambiționat, lucruri banale m-au ridicat enorm: ”nu lăsa pe mâine ce poți face azi!”, am ales durerea în loc să mă vait că nu îmi e bine. Am spus-o și o mai spun: durerea fizică e insipidă, prefer pumni, picioare, gloanțe, tăieturi, frânturi în locul unui gram de durere sufletească. 

Iubirea este o artă. Arta de a fi magnetic pentru cineva, arta de a-l face să fie dependent de tine, arta de a-l sătura fără să îi dai de mâncare și arta de a-i înceta setea fără lichide. Iubirea este un univers de trăsături umane, exploatate în regim de tortură și asta doar pentru că pur și simplu, eu, personal, vreau mai mult, și nu mă pot opri. Iubirea reprezintă instinct, acte nejustificate, trăiri intense, dorință, abstinență, putere, orgoliu și nu în ultimul rând fericire.

Lipsești...

E atât de liniște, obosesc stând și gândind secvențele unei vieți perfecte. Mi-am aranjat căștile în așa fel încât să nu mai aud și mi-am izolat mintea în versuri...

Uneori, mă răscolesc singur și caut în mine ce nu găsesc în nimeni, simt o oarecare milă sau o durere...în fine, lipsești. Ferestrele sunt atât de curate...mă pot regăsi în ele ca într-o oglindă, cerul e atât de pașnic, într-un decor mult prea banal, prea cuminte pentru mine, mediul e și el timid, timid în comparație cu neînfricoșata mea dragoste.

Sunt cuvinte de duminică, versuri, sentiment, dor, lipsă de extaz, dar ce e cel mai bine, e că nu vreau să spun nimic, doar că lipsești. Îmi e mai bine când nu știu, e mai bine să nu vreau să aflu, ielele se învârt între acești 4 pereți, iar mie îmi e dor de tine...sau, mai bine spus, de noi...

Laura Pausini - Strani amori...la fel ca dragostea noastră, ciudată, nebună, falnică...dar nu, nu e asta ceea ce simt nevoia să spun acum. Sacrificiile, dorința, voința...mai vezi ceva? Mai e ceva la fel? 

”10 zile...trec absurd de nu știu, cum nu știu, pe unde nu știu...

 10 vieți de-aș sta cu tine...tot ar fi puține”. - eh...asta nu o vei înțelege niciodată, nu pentru că nu vrei, ci pentru că nu poți...”10 întâmplări ciudate și-o minune...te-au adus în casă...” - într-adevăr, o minune a fost când am fost ghidat și absorbit de tot ceea ce însemni tu...

”Doar TU vii, dar și pleci, 
Nevăzut, neștiut, calm și tăcut,
Ca o privire...
Doar TU iei, dar și dai...
Viață unui sărut, 
Ce l-am pierdut, 
Prin lacrimi de iubire...” - Vreau să înțelegi...și poate vei spune că așa e...versurile au o însemnătate perfectă, să asculți și tu, poate vei trăi și tu la fel ca mine...”vreau să fiu inima ta, să mă poți păstra, până când se va sfârși totul, într-o zi...” peste exact 83 ani, 7 luni și 22 de zile. Să nu spui nimic, să taci, nu vreau să aud nimic, am să mă ridic mai sus decât îți poți imagina vreodată, am să zbor și voi zbura atât de sus...

”Mai am o singură întrebare:
Oare tu știi cum doare?
Când te privesc mereu...
Ești tu sau mi se pare?
Oriunde vâd chipul tău!”

Să mă ierți, să mă ierți că nu pot doar să iubesc, să mă ierți că totul e mai mult când vine vorba de mine, să mă ierți că sunt atât de eficient când sunt alături de tine, iartă-mi inima...pe care am uitat-o la tine, te rog să taci acum, lacrimile au ajuns...

”Shine bright like a diamond!”

Uneori, ca oameni, ne întrebăm dacă ne mulțumim jumătatea, dacă ceea ce facem îi face bine, îi provoacă o stare de fericire, o stare de bine...

Dar nu voi mai generaliza, ci mă voi rezuma la tine, căci tu meriți asta, căci îmi doresc să scriu cu tine ( în minte ) și pentru tine!
Găsesc frumusețea zăcând în tine, asemeni lavei într-un vulcan, așteaptă să erupă și se manifestă pe întreg alter-ego-ul tău, căci fie că vrei, fie că nu, ești frumoasă! O descriere succintă sau un referat despre frumusețea ta nu poate exista, căci fie nu mi-ar ajunge cuvintele, fie nu va fi niciodată de ajuns. Frumusețea ta este asemeni unei virtute, o însușire care te definește, dar nu fizic! Frumusețea reprezintă pentru tine un atu, care te descrie fizic, psihic și din orice alt punct de vedere. Într-adevăr, conturul ochilor tăi îmi amintește de razele soarelui într-un apus al unei dimineți perfecte, iar voluptatea buzelor tale îmi imprimă o imagine a valurilor mării care mă lovesc puternic pe întreg trupul. Că tot am făcut referire la contur...conturul privirii tale îmi înconjoară trupul într-o aură, o aură ce-mi dă extaz, fericire și nu în ultimul rând, putere.
Dragostea ta, e un ecou al plăcerii, o plăcere care se tot repetă și pe cât se îndepărtează mai tare, pe atât devine mai puternică, mai pasională, mai pentru mine. În tine zace jar, jarul unui foc pe care nimic nu îl poate stinge, iar eu, eu îți sunt doar aer, năpastă și vijelie, căci vreau să te întețesc, să te intesific și să te aprind și mai tare. Astfel, între noi zace un incendiu, iar noi, în mod parșiv și spus clișeic, ne jucăm cu focul.
Țin să-ți amintesc despre candoarea ta și capacitatea de a fi o femeie boemă în adevăratul sens al cuvântului. Inima mea era neagră, asemeni unui diamant neșlefuit, acoperit de praf, tăiat de prea mulți pași greșiți, prea multe lacrimi, iertări, supărări, uitări...dar tu, tu ai venit și ai pătruns în mine, ai șters praful și ai șlefuit acest diamant, i-ai dat culoare, intensitate, naturalețe, dar odată cu asta l-ai cucerit, iar eu, în semn de mulțumire, ți l-am încredințat. 
Acum, că inima mea e la tine, mai rămâne un singur lucru de spus: strălucește asemeni unui diamant !

Să îți explic...

Ești tu, sunt eu, suntem noi uneori, două lumi diferite și totuși același înțeles. Sub lumina sobră a lămpii de pe perete observ cum, în mod pașnic, poate puțin prea rapid, degetele mele conturează acest text, aducându-l într-o formă brută către un final, dar nu asta contează, ci ce vei înțelege tu...

Un drog perfect îl poți găsi o singură dată, devii absolut dependent de el și nu mai poate fi înlocuit de nimic și dacă l-ar înlocui cineva, nu ar fi îndeajuns de tare ca să satisfacă aceeași venă nesaturată vreodată. Te vreau în universul meu, complex, nebun, abstract, abisal, indecis, nu-mi pasă, te vreau acum, te voi vrea mult timp de acum înainte și te voi și avea. ( Vezi? Încrederea în mine m-a făcut să spun asta! ).

Mă regăsesc pe mine în tine, deși tu...poate abia acum afli asta. Găsesc ambiția mea în tine, în mod ironic, îmi găsesc unele gânduri și idei în tine, paradoxal, două persoane de sex diferit, aceeași înțelegere, aceeași mentalitate, aceeași duritate, comportament și pot continua la nesfârșit. Te vreau pentru că mă vreau și mă iubești pentru că te iubești, în mod abstract, ne vrem reciproc, înțelegi, nu?

Drumul e mult prea lin, căldura nu domină în atmosferă, însă trupurile noastre fierb, te apropii, mă apropii, dar ne limităm, ușor ușor, pentru că intervine rațiunea și știm prea bine că ” toate la timpul lor! ”. Ai ales să joci în jocul ăsta deși te-am avertizat, ai vrut să lupți, ai vrut să-mi simți dragostea, ai vrut să pierd, ai vrut să mă ai, să fiu numai al tău și iată-mă. 

Teribilismul nostru, nu te văd azi, nu te-am văzut ieri, sper doar să te văd mâine, dor de tine, pasiunea, tandrețe, nu știu de ce !, te vreau ! Taci, închide ochii, trăiește odată cu mine, vino mai aproape, simte, lasă-mă să te răsfăț, dă-mi voie să te las să vezi prin ochii mei, să vezi totul altfel, să vezi echilibrul pe care ți-l oferi, ia-mi inima și taci, nu mai spune nimănui că e la tine. 

Taci, ascultă-mă, eu sunt și voi fi numai al tău...

Nu e ură, nici furie...

Sunt zile în care fiecare din noi dovedim că suntem puternici sau că suntem slabi, zile în care dovedim, lipsit de sens, că suntem doar oameni sau zile în care dovedim că suntem suflete, sunt zile în care râdem, ne hlizim  și zile în care plângem, din suferință, din ură, furie...

Ziua mea. Sunt o persoană calmă, docilă...în unele momente, dar știi ce, cititorule? Hai să-ți arăt ce-nseamnă să mă golesc de tot ce am acum pe suflet.
Simt că pot sfâșia tot ce îmi stă în cale, nu-mi pasă că ce va conclude se va numi canibalism sau că mă va desemna drept psihopat. Simt cum îmi bate inima nebun și nu îmi pasă dacă e frig, căldură, nu-mi pasă dacă aerul e rece, dacă abia am făcut duș și o să răcesc, banal, nu-mi pasă de nimeni care calcă pe strada asta și știu că nu mă poate atinge nimic, stană de piatră e inima mea.
Nu e ură, nici furie...e dor, e iubire și se irosește ușor, fragmentându-și integritatea. Nu e de ajuns să vezi negru în fața ochilor, ci trebuie ca însăși privirea ta să fie neagră, un negru de calm, de etern și de abis al speranței, speranța că mâine va fi bine. 
Rațiunea, pentru mulți dintre noi, va infirma mereu verdictul inimii și în mod clișeic, am să continui să văd acel text: ”Să nu consideri pe cineva totul pentru tine, pentru că atunci când va pleca, tu nu vei mai avea nimic !”. Ei bine, eu am să aleg calea grea, calea în care nimeni nu știe ce va fi, dar lăsăm inima să aleagă. Nu am mai făcut asta niciodată, însă eu o să-mi las inima să îmi confirme sau infirme dragostea, căci dragostea eternă există. 
Simt umezeala pe conturul inferior al ochilor și nu o pot opri, nu vreau nici șervețel, nici un umăr pe care să plâng, vreau tăcere și vreau să-mi găsesc iar liniștea interioară, căci știu că acolo am găsit fiecare răspuns, de fiecare dată. Lama cuțitului se perindă în partea frontală a toracelui, și vârful lasă o urmă subțire în urma sa, picuri curg ușor, dar durerea nu există. Simt vibrația trupului, de necontrolat, la fel cum simt tenebra prezentului urmându-mă. 
Nu e ură, nici furie, e dragoste, privită din orice punct, e pasiunea și luptă, luptă pentru a fi mai mult, mai bine...

Dragostea mea...( my love )

Dragostea mea este exces, exces de patimă, dorință, pasiunea, înverșunare, putere, etern, abis, lumină, sentiment, întuneric, șansă, neuitare...

Sunt spiritul din umbra ta și îți urmăresc sufletul înnobilat de sentimentele-mi infinite. Te caut cu inima mea, e ușor, bate extraordinar de tare când te apropii. Simt cum începe să tremure pământul sub picioarele mele atunci când vii, tremur și eu, hai! Spune-mi, spune-mi că simți și tu la fel ! Nu e niciodată prea târziu să facem totul mai bine, parcurgem aceeași stradă cu sens unic, aceeași dorință nebună zace în noi, flăcări de amor nestinse, picuri de foc înverșunate asupra idilei noastre, temperaturi prea mari ale unor trupuri niciodată defecte, te vreau.
Hey! Mai încet! Ce vrei de la mine? Da...îmi e frică, ce vrei de la mine? Nu e nicio cale să mă dau bătut, înainte nu îmi păsa, nu luam nimic în considerare, dar iată-mă acum, iubind ca un nebun, iubind zdrobitor, iubind incredibil de mult, de tare, de bine...ce vrei de la mine?
Da, e ușor să vezi cât de imperfecți sunt oamenii, cât de greu le este să se înțeleagă, e ușor să îi vezi inferiori atunci când ce ai tu e mai bun, e mai intens, mai puternic, nu pot renunța, nu vreau, nu am chef ! Ce vrei tu de la mine...este ce vreau eu de la tine și am să îți ofer ce vrei, pentru că îmi vei oferi mereu tot ce îmi doresc. 
Nu mi-am controlat degetele, nu am scris cu mintea, am scris cu inima, nu există nimic să-mi oprească infuzia de dragoste care-mi trece prin vene și pare că e infinită. Simt aroma dragostei cum îmi inundă nările, iar ceața  ei îmi blurează privirea, nu mai e nimic clar și cad, răpus parcă la pământ...doare atât de tare. Stai ! Nu pot ceda, mă ridic și alerg nebun spre tine, spre tine, spre tine, iubito!
Alerg spre tine și spre tot ce însemni tu pentru mine, drogul meu perfect, jumătatea mea, inima mea...eternul meu!