joi, 14 octombrie 2010

Timp.

Mori, te urasc, mori.
De ce ma opresti? De ce imi prinzi mainile la spate, ma legi in funiile tale si ma tii legat de fiecare zi care trece? Tu, timp, esti prea puternic.
Nu, nu, articolul asta trebuie sa imi dea putere, mie si tuturor celor care il citesc. N-am sa reusesc niciodata sa gasesc o definitie care sa ma multumeasca pentru timp, timpul in care eu, tu, noi, traim. Ohh, nu, scriu fara sa ma opresc, un zambet mi-a aparut pe fata, pe fundal..when we dance...I remember, you remember....Robb. 
Timp, ce imi faci? Nu-mi dai sansa sa decid, nu ma lasi sa aleg, nu te pot intelege, egoistule, pastrezi pentru tine fiecare miscare, fiecare raspuns, ai totul, dar acest "tot" il dezvalui cand e prea tarziu.
Uite cum deviez...as vrea sa ies acum afara, sa ploua, lumina unui felinar, o ploaie calda, frunze aruncate peste tot, dezordonate, umbre, si tu, daaa, tu stralucesti. 
Stai! Taci! Nu vreau sa iti aud vocea, vreau doar sa te vad...da, ai ramas la fel, cat de eleganta, stilul, ordinea firelor tale de par, sobrul si curcubeul nuantelor imbracamintii tale urmeaza curbele corpului tau care s-ar misca lasciv chiar si pe cea mai nereusita piesa, curatenia ochilor tai e descrisa de inchisul absent, sters al pupilelor tale si au ramas aceleasi buze catifelate, ca de casmir, aceleasi buze superbe, da, aceleasi pe care le-as saruta mereu...dar nu ma apropii...
Priveste-mi ochii, nu ii laud, sunt caprui de obicei, dar priveste-i acum, cat de inchisi sunt, cat de vii, priveste-le curbura si incearca sa-i intelegi, cauta-mi inima prin ei, ia-o, e numai pentru tine. Priveste-i iar, priveste-mi chipul, observa curburile, observa contururile, priveste-ma, stralucesc,da...esti tu aici.