Aș vrea să fii aici, pentru mine, acum, când am nevoie de tine, de atingerea ta, de îmbrățișarea. Nu, lasă-mă în pace, nici măcar nu mă cunoști, te rog, distruge-mă în continuare, hai, te implor, ia o bucată de fier încins și scrie-ți plăcerea pe trupul meu, haide, dsitruge-mă, e cel mai bun lucru acum.
Uite cum curge fiecare lacrimă, uite cum nu îți pasă, nimănui nu-i pasă, cine mai ia în seamă aceste câteva cuvinte. Nu știam că pot să scriu, nu știam să plâng, îmi e dor de ce eram eu, cu toate defectele mele, eram nimic, dar valoram enorm, acum sunt totul și valorez nimic. Nu știam că trebuie să sufăr ca să pot scrie, nu știam că un talent îl descoperi prin suferință, lasă-mă în pace, nu vreau să aud nimic, nu vreau să aud absolut nimic, nu de la tine, nu acum. Lasă-mă să mă distrug singur, nu am nevoie de tine, m-ai ajutat destul.
Uite ce am ajuns!!! Uite, îți place? Știi de ce? Habar nu ai, pentru că nu ai fost niciodată capabilă să mă înțelegi. Te vreau pe tine, te vreau numai pe tine și asta a fost cea mai mare greșeală a vieții mele, dar nu am de ales, inima mea deja ai luat-o, deși se pare că nici măcar nu mă cunoști. Vroiam să deschid ochii și să văd întreg cerul în timp ce te țineam îm brațe, vroiam să închei fiecare seară veghindu-ți somnul, mie oricum îmi era de ajuns să te privesc. Uite ce am ajuns. Mi-e silă de mine, mi-e scârbă, nu vreau să mai înțeleg nimic, nu vreau să existe sens la nimic din ceea ce spun pentru că oricum eu sunt singurul care înțelege.
Aș fi vrut să fii lângă mine, dar cui îi pasă? Ai deja inima mea, pentru ce să mai lupți? Nu-i nimic, poate cândva, peste alte câteva vieți vei înțelege și tu că nu doar ce crezi tu e apogeul iubirii. Nu ai înțeles niciodată, nu dai vina pe tine, poate eu sunt mult prea departe de tot ce ține de lumea asta.
Îmi scrâșnesc dinții și vreau să îți spun cât de mult mă doare, dar nu pot, pentru că nu vreau, nu vreau să îți mai repet. Mi-au rămas doar pereții aștia deja distruși, mi-au rămas doar imagini acordate cu un sunet mult prea accentuat de chitară, o melodie necunoscută, dar mă face să fiu și mai rău cu mine, deci mă ajută.
Nu-mi pasă că tu, că ea, că oricine altcineva citește blog-ul ăsta, nu îmi pasă ce vede fiecare, eu scriu pentru mine, pentru că oricum nu știe cineva să mă ajute cu adevărat, am suferit prea mult încât a ajuns să îmi placă.
Mi s-au uscat buzele de dorul sărutului tău, am secat cu totul și țip la tine și nici măcar nu mă auzi, nici măcar nu ai tupeul să mă cerți sau să mă înjuri.
Jalnică e prezența mea în decorul ăsta prea frumos, e jalnic chipul meu plângând, ce dacă nu pot să respir fără tine, cui îi pasă? Mă voi obișnui doar cu aerul ăsta banal, dar uită, e deja mult prea târziu ca să mă mai poți întoarce de la ceva ce am făcut deja.
frumos scris!
RăspundețiȘtergere