duminică, 9 februarie 2014

Gol de tine.

Fiori pașnici îmi străbat venele cu o viteză nemaisimțită, nebănuită până acum, ard tot, imagini, note muzicale, voci groase, țipete, reproșuri, palme, tăcere. 
Vine iar, îmi pot auzi inima, bate nebun în toate direcțiile, parcă mai în stânga acum, parcă deloc ritmat, sigur puternic. Foi cu miros de tine, scrisul tău, apar iar mici desene pe caiet, pe foi, texte, aici, acum, sunt aici.
O liniște tulburătoare, tac în mine, înghit, înghit în sec și mi-e poftă de o înghețată. Ceață? NU, nu e ceață, nu mai văd eu, nu mai am ochii deschiși, îmi sunt pupilele dilatate și mă pierd în parfumul meu Chanel, prezent oriunde. Telefonul e aruncat, tot mai departe de mine, devine tot mai inutil, hârtii aruncate peste tot, pumni strânși și plini de păr rupt, gura larg deschisă, gata să țipe, dar mi-a pierit glasul puterii și mă înec în al tăcerii chin, e aici, cu mine și mă bântuie blestematul.
Port încontinuu pijamale, oare e zi,  e noapte? Nu mai contează, ce dacă afară e soare? Pe strada mea nu e! Ce dacă sunt aici, de ce nu sunt acolo, de ce nu sunt unde voiam să fiu de fapt? Flori, îmi plac florile, le văd, zâmbesc soarelui și mă pierd în mireasma lor, inedită parcă, ajung abia acum să o simt, după aproape un an.
Simt oboseala pe trupul meu, am îmbătrânit de mine, am tăcut în fața mea, am luptat cu mine, cu eu, cu acel eu pe care-l iubeam. Am greșit, mi-am mutat viața de mine.
Nu am ascultat niciodată, absolut nicio singură blestemată de viață, dar a meritat, totul a fost cert, inopinant uneori, calm, dar cu nebunia lui, abstract deloc, însă așa a fost tot. Mă plec în fața amintirilor și ridic fruntea spre viitor și spre tot ce îmi poate oferi el mai mult, ce e cel mai bun, pentru că asta sunt eu de fapt și asta merit, de fapt.
Am fost înzestrat cu zodia asta, leu, și sunt întruchiparea sa perfectă. Da, sunt orgolios, cât se poate de mult, sunt u
n nenorocit dacă îmi strici apele, sunt un nemernic cu tine doar dacă ai greșit cu ceva în fața mea sau doar dacă nu te plac, sunt așa cum vreau eu să fiu și trebuie să fie așa cum vreau eu să fie.
Cu toate astea, am și menajat, am menajat o singură dată și mă întreb și acum dacă am făcut bine sau nu, nu știu, nu am un răspuns.
Îmi simt pielea umedă, am transpirat de oboseala mea, văd picuri care cad greu pe podea și simt cum ele distrug totul sub mine, tot ce am clădit cu propria inimă. Sunt obosit, firele de păr mi-s plecate, ude și ele, dar totuși, mai am putere. În vârful nasului am o picătură de sudoare, se revarsă și ea pe pământ, sunt demn să dețin propriul meu ocean de lacrimi, în propriul meu metru pătrat, în care deja pot înota fără probleme.
Simt furie și starea de nevroză mă face să tremur nebunește, țin foile în mână și tremură și ele, nu e liniștem e haos, nu îmi e foame, vreau doar apă, ca să îmi hrănesc sufletul, să mai fie ceva pur în mine.
Din păcate, m-am întors la vechea mea pasiune, pereții, monturi distruse, strâng dinții și merg mai departe, adun ceva, dar nu știu ce e, forță, ură, nebunie, agonie, habar nu am.
Totuși, în liniștea mea, mă opresc din tot, respir adânc, gândesc...și știu, cândva nu va mai fi așa, nu va fi nici bine, e obligatoriu să fie perfect, chiar dacă până atunci îmi fac sufletul ofrandă oricui nu merită.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu