Ma gandesc acum daca pot sa scriu, daca trebuia sa incerc sau ar fi trebuit doar sa continui sa astept. Priveam cu ura persoane pe care nici nu le cunoasteam sau care nu mi-au facut niciun rau. De ce sa ii privesc asa? De ce sa urasc cand pot vedea totul mai limpede, mai pozitiv...? Cred ca am un raspuns simplu: "nu pot!".
Privesc in oglinda un personaj inspirat dintr-o lume reala, lume plina de vicii, de placeri nesatisfacute si dorinte uitate. Ochi obositi, par dezordonat, dar nu mai conteaza, doua nopti nedormite nu mai inseamna nimic. 15 minute dupa antrenamentul regulat din fiecare seara, muschi contractati, vene pulsand si scrasnetul dintilor, oprite toate de un simplu gand: "nu dau, nu lovesc". Suferinta si dorinta de stabilitate contopite in aceeasi stare de oboseala. Privire incruntata, buze uscate, chip demonic redand miscari ale vesnicului intelectual.
Putina muzica si nicio sansa de revenire, de fapt, nici nu ai cum sa iti revii din ceva ce nu ai inteles, nu ai cum sa repari ceva constituit din idei si imaginatie. Privesc in juru-mi persoane fericite, zambitoare: "Fiti fericiti, bucurati-va, va veni si randul meu!" Aud doar cuvinte legate de acelasi subiect: "E totul in regula?" ; "Ea e in regula?", va multumesc pentru ca aveti grija de ce se intampla cu ceea ce ma inconjoara, insa ati uitat un mic amanunt: eu. Imi e dor sa aud si eu: "ce faci?", "cum esti?", mi-e dor sa aud intrebari adresate mie, dar acum nu mai conteaza, pentru ca nu mai imi pasa, ma voi rezuma doar la persoanele care au stiut sa nu uite de mine.
Poate ca acum sufar si poate ca imi pare rau, dar totul e ascuns de acel "poate". Ochii imi sunt umezi, dar nu, nicio lacrima nu va mai curge, nu mai vreau, nu mai pot...Degeaba imi vars acum nervii aici, pentru ca oricum asta nu va rezolva nimic si chiar nu vreau sa rezolve ceva, voi trece si peste asta, singur, asa cum am facut de fiecare data. Nu am nevoie nici de mila, nici de cuvinte frumoase, doar de putere, putere pe care mi-o voi da singur.
Nu am sa mai critic pe nimeni in afara de mine, pentru ca sunt in masura sa fac doar acest lucru, iar cum eu nu voi critica, nu am nevoie nici de criticile altora. "Nu vreau sa crezi ca-ti cer prea mult..." . Asa cum am spus inca din primul articol, voi scrie aici cand simt nevoia sa ma descarc, sa revin la normal.
Am sa imi spun in continuare: "O sa fie bine! "
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu