Alb.

Stai !. Tu, da, tu. Inchide ochii, alb.

Lasa-ma sa iti leg o esarfa la ochi, nu vreau sa mai vezi nimic.

Paseste in fata, un pas la stanga, multumesc !. Eu ma indepartez, ramai tu, simte !.

Cazi, cazi, cazi, nu in jos, nu de data asta, cazi in adancul meu, cel in care ti-ai gasit ratiunea de a zambi, de a simti, de a trai. Nu stii unde te afli, dar am sa iti descriu putin acest sanctuar. Imagineaza-ti un alb imaculat, coloreaza-l in dementa fiecarui gand ce iti trece prin minte si simte-l asa cum il vrei tu, suav, aspru, tare sau moale. 

Cum e?. Aseaza-te in fund si relaxeaza-te, lasa-ma sa zburd pe langa tine. Simte-mi pasii asemeni unui galop nebun spre inima ta, ca mai apoi sa iti imaginezi haoticul alergaturii mele, cel care te va hipnotiza facandu-te sa poti pastra totusi controlul asupra ta. Am sa iti fiu completare a acelui alb, indiferent de cum ti l-ai imagina.

Nu am niciun avantaj, te vad, dar nu te pot atinge, iti pot vorbi, dar nu te pot asculta. Te simt cum transpiri credinta, fiecare por iti e amintire, minciuna si adevar.

Incepi sa te agiti, iti vad mainile cum tremura, iti simt pulsul parca pulsand in toata incaperea, peretii se zguduie in acelasi ritm cu inima ta, provoci un cutremur, dar pe acesta nu il masuram in grade pe scara Richter, pe acesta il masuram in doze de pasiune. Stiu ca imi simti prezenta impunatoare, simt cum tinzi spre mine si observi ca nu ma poti gasi, vad cum induri situatia, reusesti, ramai in acelasi loc, ti-am adorat mereu forta. 

Nu, nu mai poti, asemeni picaturii chinezesti, albul a devenit un instrument perfect de tortura, ai indurat destul, am indurat destul, arunca esarfa aia, cauta-ma, revino-ti, respira iar !.

Opreste-te !. Sunt aici, in albul tau, in inima ta, in tine.