vineri, 23 iulie 2010

Crysis.

Ora 2:00 dimineata.

Nu mai sunt culori, ce s-a intamplat cu luminile? Camerele de filmat ? Nuu, ce se intampla. S-au oprit culorile acestei vieti, care se intuneca si cade, cade spre nesfarsit. Albul si negrul contrasteaza fioros, ticaitul ceasurilor ma obsedeaza, cad si eu, adanc, mai adanc, hipnoza.
Lacrimile par a-mi fi de ajutor, privirile alearga dupa negrul noptii, iar albul ochilor e de mult acoperit. Lacrimile imi sunt scut al ochilor, asemeni unor soldati, ochii isi pun scutul lacrimar inainte pentru a face fata inamicului. Piacatura nu cade, globii oculari imi sunt uzi, iar pleoapele imi cer odihna, dar inamicul e aici, gri. Negrul intunericului s-a aruncat asupra albului ochilor, iar lupte intense s-au dus, siroaie de lacrimi au curs, dar nu, nimeni nu a castigat.
Gri-ul devine linistitor, asemeni unei ape line curge in orizontul involuat pe care il vad acum, ticaitul ceasurilor e acum doar un susur al unui izvor ticsit de apa pura, naturala. Ma ridic in picioare, iar formele au ramas insensibile in fata privirii mele, niciun colt nu mai pot descrie, nicio trasatura a unei materii, nicio imbinatura nu mai e gresita, tablourile par a se scufunda in pereti, iar mesele si scaunele cad in adancul podelei. Gri-ul este peste tot, din ce in ce mai uniform, perfect, fara urma de zgarietura, fara urma de pata.
Stop, dungi ale unui glob luminat imi inunda privirea, cutitele stralucirii par a mi se infige pana in spatele retinei, sforile luminate strang cu putere un trup, un trup viu, extraordinar de viu, plin de viata, nebun, suav, insetat. Nu il pot descrie, nu il pot realiza. Forta lui rupe orice raza de lumina in mici fascicule, galbenul intens al razelor sale de par, alaturi de intunericul colorat al pielii patrunde in incapere trista, seaca, gri. In fata-i e oceanul ochilor, iar in spate-i sunt craterele desertului. Trupul zvelt impinge gri-ul afara, il distruge fara pic de mila si se apropie de mine, iar ochii par a ma privi intens, parul ii pare atat de suav si drept, silueta degaja un foc imens ce ma arde atat de tare, nu mai exista control, nu mai existaa curaj sau frica, iar soaptele-i par infinite, asemeni unor tipete de placerea mi se infig pana in extrema timpanului si dupa cateva secunde realizez si le inteleg:

"Sunt aici. M-am intors. Te iubesc!."
Timpul se scurge atat de greu, oboseala ma doboara, dar nu, nu pot adormi, nu ma pot gandi. Stop.