"Si ma gandesc cat de bine-i acasa,
Unde m-astepti tu...atat de frumoasa..."
Liniste, o liniste calma, trista. Stropi de ploaie cad, neincetat, neincetinit, un ritm constant, simplu. Intunericul pare sa fie atat de incapator, iar luna e acum mai jos, mai evidenta si mai aproape de el.
El, un simplu om, unul printre toti ceilalti, unul. S-a gandit sa evite putin rutina si si-a propus sa iasa afara, sa ia o gura de aer, sa se relaxeze, singur, fara cineva care sa-l stranga in brate, fara cineva care sa il adore, sa il iubeasca, fara ea. Asa a si facut. O pereche de blugi, un pulover negru, esarfa si sacoul sau preferat, a evitat oglinda, a evitat sa se priveasca sau sa ceara vreo parere, nu i-a pasat daca e frumos, nu i-a pasat daca a fost mai special ca in alta zi, a vrut doar sa plece. Un trotuar gol, lipsit de populatie, nimeni care sa il sprijine, absolut nimeni. Pasea nesigur inainte, ploaia l-a udat, din nou a plecat fara umbrela. S-a oprit in mijlocul strazii...prea putina viata, un singur suflet si o strada lunga. A aruncat sacoul de pe el, apoi puloverul si s-a aruncat in genunchi. Maioul se mulase foarte bine pe el, pe brate ii curgeau siruri de apa, iar mainile ii treceau prin parul cret, abanos.
A tipat, a rabufnit si a implorat. S-au stins felinarele si a ramas doar el in intunericul sublim alaturi de luna care ii inspira credinta si putere. A inchis ochii, iar picaturile si lacrimile ii brazdau fata, dar fara sa lase vreo urma asupra inimii lui, pentru ca inima lui era deja la ea, la cea care ii lipsea, enorm!. S-a ridicat si a inceput sa alerge nebuneste spre nicaieri, spre calea care i s-a parut cea mai potrivita, spre necunoscut. Alerga frenetic, fara sa oboseasca, fara sa incetineasca, ochii incepusera sa ii dea semne de oboseala, isi simta inima batand asemeni unui pulsor mecanic, bratele ii erau tot mai reci si intr-un final i-au cedat si membrele inferioare...a cazut. Pret de cateva clipe nu a mai auzit sau simtit nimic, totul s-a inchis, el s-a inchis. Brusc, a inceput sa simta urme de caldura care ii misunau pe intregul corp, iar apoi i-a simtit atingerea. Cunoastea acea palma, buricele degetelor ii erau cunoscute, causul palmei cu care era obisnuit, era cu siguranta mana ei. A deschis ochii cand i-a atins fruntea, a privit-o in ochi si a regasit-o, era atat de frumoasa, era superba.
Purta o rochie alba, simpla, parul castaniu curgea pe piept, iar ochii ii erau mai caprui ca niciodata. L-a cuprins in brate si l-a luat de mana, aruncadu-i din intreaga ei inima doar cateva cuvinte: "Exist doar pentru tine!".
El, inca era socat de frumusetea ei, il influenta pozitiv, in incarca, intr-un final reusind sa se ridice impreuna de pe asfaltul umed, luandu-se de mana si fara sa priveasca vreo clipa inapoi, si-au spus:
nu cred ca exista ceva mai profund de atat....
RăspundețiȘtergere