marți, 12 ianuarie 2010

De ce reusim?

Omul e atat de capabil sa distruga, insa e un obiecte efemer, insipid, atunci cand vrea sa faca ceva bun, sa creeze ceva. Lupt cu mine, am luptat inainte cu mine, am luptat azi cu mine si voi lupta, probabil, mereu. Sunt ei doi in decorul simplu, absolut sec. Nu se observa unul pe celalalt, s-ar strange de gat insa, s-ar distruge, desi se iubesc enorm. Cedeaza, dar cedeaza fiecare in el, nu in fata celuilalt. Se cearta, un motiv banal, sau probabil, o furie care nu a mai avut loc in unul din ei.
El pleaca, vrand sa evite o cearta, insa nu a plecat oricum, a plecat nervos, extrem de nervos. S-a dus in camera cealalta, era singur, nimeni si nimic nu il putea opri. Putea sa inceapa sa tipe, putea sa sparga tot ce vroia, putea sa se sinucida dar...cu ce rost? A inceput sa planga, televizorul pornit de langa el l-a oprit imediat, se uita cu ochii rosii spre flacarile semineului, ura se aduna in el, ura pentru sine, pentru ca pe ea nu o putea uri, i-a promis asta si oricum nu ar face-o. A inceput intr-un ritm haotic sa alerge prin casa, nu mai avea loc, a aruncat telecomanda, si-a inchis telefonul, aruncandu-l, facandu-l bucati. A inceput sa loveasca peretii si toate fotoliile, ura tot ce se intampla in el, se ura si nu putea sa se suporte, era scarbit de sinea sa. Nu putea intelege, lacrimile au continuat sa curga, pumnii rosii, cateva urme si multa durere. Intrebari multe l-au atacat, nu reusea sa mai inteleaga nimic: "De ce a reactionat asa?", "De ce am reactionat asa?" , "De ce tocmai atunci?", "De ce s-a intamplat?". Orbit de furie a continuat sa lupte cu el, intr-o ora a reusit sa isi aduca aminte de tot ce s-a petrecut, a reusit sa isi dea seama ca mai vrea, ca nu s-a saturat si ca nu se va satura vreodata. El asa a reactionat, insa se gandea si la ea :"Oare ce face?", "Ea sufera?", "Ea unde e?", "E la fel de pierduta ca mine?", simtea ca o lume intreaga il striveste. In cateva secunde a inceput sa transpire abundent, mainile ii tremurau teribil, inima parca ii sarea din piept, glas nu mai avea, isi musca buzele si mainile de nervi, dintii ii scrasneau, iar ochii, plini de lacrimi, il faceau sa orbeasca, singurul lucru pe care il mai vedea fiind lumina becului si o raza difuza, in care ea statea, parca asteptandu-l. Nu vroia sa o domine, nu vroia sa o vada suferind, tot ce isi dorea era sa o aiba aproape, iar dorul de ea e ca o moarte pentru el, desi pentru multi altii e banal. El nu a fost cel care a spus : "Hai lasa frate, imi bat joc de ea si apoi alta!", NU! Niciodata nu a simtit asta, nu a vrut sa o faca, nici macar nu i-a trecut prin cap. Era aspru cu sinea sa, vroia sa se loveasca singur, vroia sa sufere mai tare, doar pentru a putea intelege prin ce trece si ea, daca ar fi trecut prin ce isi imagina el. Ii era greu sa realizeze ce a facut, era pierdut, dar speranta sa nu a murit! Ora 9:30...astepta un semn, dar a uitat ca telefonul e inchis, l-a lasat asa, nu putea vorbi cu ea, chiar daca il suna sau daca o suna. Se uita in jur, fiecare lucru aducandu-i aminte de ea, insa obosit, se duce spre dormitor. Adoarme in cateva clipe...terminat. A visat-o toata noaptea, a dormit de la 10:00 pm pana dimineata la 6:30, insa era complet obosit cand sa- trezit, terminat. I-a respins pe cei din jurul sau, ignorandu-i, stiind ca daca va intra in vorba cu ei, va isca o cearta. Se gandea numai la ea, inundandu-si mintea cu ea, cu clipele petrecute alaturi de ea, cu zilele, cu viata sa, petrecuta alaturi de ea. A mers la scoala, trebuia sa dea lucrare, nici gand, nu se putea concentra. Un adevarat prieten l-a intrebat :"Ce ai?"...el a raspuns sec, "Nimic!", inchis in sine. A continuat asa, timp de 6 ore, nici o schimbare. "Oare ei cum ii e?, Oare ea e bine?, Oare ce ar trebui sa fac?". Nu a dat niciun telefon, nu si-a sunat niciun amic, a inchis totul in sine, si a mai citit odata o mica poveste a lui si a ei:

Lovit de inspiratie(sau sentiment)


Am fost pana in bucatarie, gustam putine ciocolata, insa deodata s-a intamplat ceva, indeajuns de ciudat incat sa ma faca sa scriu aici. Ma uitam la nuantele de alb si maro ale ciocolatii, combinate in stil halucinogenic, brusc, mi-a venit in minte o mica istorie a mea, felul in care ma gandesc la ea, incercand sa ii descopar fiecare mister…
In cateva secunde, am reusit sa o vad in toate ipostazele in care am intalnit-o, mangaindu-si parul fin si stralucitor, atingandu-si corpul, multumindu-se cu sinea sa, uitandu-se in oglinda, observandu-si defectele si atributele, observandu-si caracterul care se ascunde in spatele ochilor. Acum ma interiorizez, incercand sa o realizez, sa ii realizez imaginea, acea imagine perfecta care m-a cunoscut acum cateva luni. O vad singura, intr-o camera goala, parchet inchis la culoare pe jos si niste pereti albi, imaculati, ea fiind singura pata de culoare in acel univers sobru. E atat de goala acea camera, insa ea, singura fiind, o completeaza, nuantandu-i fiecare colt cu o suvita din parul ei suav, gingas facand acea camera sa iasa de sub umbra care a asuprit-o atata timp. Se misca lasciv pe podea, parca suferind, o durere adanca apasand-o pana in capatul inimii, secand-o de puteri. Poarta o rochie alba, simpla, nu are nevoie de nici un element in plus, nici un detaliu, ea o defineste sublim. E intinsa in centrul camerei pe podeaua rece, isi deschide bratele, vrand sa scape de piaza rea care o face sa sufere, spulberandu-i visul. O seaca de puteri, insa reuseste sa mai respire, stie ca mai are putin de asteptat. Parul ii e ciufulit acum, inima ii bate nebun, ea neincetand sa ii simta pulsul in intregul corp, transpira haotic, isi musca buza inferioara, isi inchide ochii, isi acopera fata cu palmele, tipa, vrand sa scape de acel amar pe care il indura. Isi rupe o parte din rochie, nu mai poate, vrea sa scape de amarul care o distruge incet, vrea sa fie libera, dar nu poate…Asteptarea ei s-a incheiat, singura usa a camerei se deschide usor, o umbra se vede palid intunecand peretele, iar ea il simte, stie ca doar el poate fi, cel pe care l-a asteptat o eternitate intr-o ora. Il vede si stie ca a scapat, a alungat amarul care o domina, oprind-o din a se desavarsi. El se apropie de ea, intinzandu-se deasemenea, pe podeaua rece, pe care ea a suferit atata timp. Ii atinge usor tampla stanga, definindu-i conturul fetei cu mana sa rece, reusind sa ii arate ca o divinizeaza atingandu-i pieptul si sarutandu-i incet buzele uscate, insetate de el. Il strange in brate, vrand sa nu ii mai dea drumul vreodata, pe ea o doare dorul pe care i-l poarta, astfel ii cuprinde cu bratele spatele apropiindu-l de ea, vrand sa nu il piarda nici macar pentru o clipa. El este romantic, soptindu-i, la ureche, cuvintele care o incanta, “te iubesc”, o saruta incet, cu pasiune, ii era atat de dor de ea, nu poate trai fara ea, ea fiind viata lui. Ea isi ridica spranceana, uitand de tot, aratandu-si placerea pentru el, isi musca buza inferioara, dovedindu-i cat de mult il vrea. Miscandu-si lasciv corpul, el se ridica asupra ei, dominand-o si sarutandu-i usor, peste tot, intregul corp, pe care acum il considera divin. Corpurile lor insetate de dorinta se misca, provocandu-si unul altuia, placeri extraordinare, sentimentele lor o iau razna, fiind innebuniti unul dupa celalalt, iar fiecare inima se zbate in pieptul fiecaruia dintre ei, vrand sa se atinga, una pe cealalta. Sunt din nou impreuna, iar acesta e singurul lucru care conta, pentru a deveni fiecare din ei, un total, un intreg…
Nimic nu ii incetinea, nimic nu ii mai putea opri, nu se puteau satura unul de celalalt, nu se puteau desprinde, nu mai vroiau sa sufere de dor, nu mai vroiau timp pierdut ci, se vroiau doar pe ei, mereu, impreuna!


Si-a adus aminte totul, el si ea, impreuna, nu ar putea uita vreodata, nu are cum sa aiba atata putere si nici nu ar vrea-o.