Privire.

Inchide volumul trairii, opreste timpul, oglinda, priveste!.

Unde esti? Nu, am sa evit persoana a doua, e vorba despre mine aici, eu, numai eu.

Unde sunt? Intr-o baie. De ce? Ce se intampla, stop. Arta.

Oglinda, abisul in care te-ai putea afunda oricand, fara macar sa realizezi. "Inchide ochii si indura!", NU. Nu si de data asta, retina si cristalinul imi vor fi inundate de puterea luminii, lumina unui soare, lumina unei schimbari, lumina pe care vreau sa o privesc. EU, ma privesc obsesiv, chipul imi pare obosit, muschii fetei imi sunt din ce in ce mai evidenti, dintii scrasnesc asurzitor fara sa ii aud macar, vibratia imi face trupul sa tipe fara urma de control, totusi nu m-am miscat nici un pas. Parul brunet, il gasesc negru acum, mai negru, poate, ca ieri, asa cum l-am dorit mereu. Curbura sprancenelor imi denota furie, ura in cantitati deloc infime, dar nu, nu am sa le vars asupra nimanui, am sa le pastrez pentru mine. 

Pumnul e inclestat asemeni unui coiot in jurul pradei, nici urma de durere, nici urma de mila, bratul e deja incordat, pregatit pentru lovitura, putin avant si...nu! Nu am sa lovesc nimic, ma pot controla, detin controlul asupra mea.

M-am oprit, mi-am spus: "Priveste-ti furia in proprii ochi, control, nu ceda, nu, nu vei ceda niciodata!". M-am apropiat, imaculatul oglinzii imi destainuia fiecare curbura a ochiului, pupila imi era putin dilatata, insa tresarea la fiecare clipire, albul ochiului parea a fi obsedant, stralucind in umezeala unor lacrimi inca pastrate. Iar mijlocul era descris intr-un verde palid la periferie, urmand ca centrul sa contureze urme abstracte ale unui maro foarte inchis terminat spre interiorul cercului in fantasticul negru.

Liniste, 30 de secunde, o calatorie vesnica, un inceput si un sfarsit mult prea lung, un inceput si un sfarsit imperceptibile totusi. 30 de secunde aruncate intr-o calatorie vesnica si totusi, mi-am privit doar furia, in proprii mei ochi.